Viața în care mă mișc se întinde înaintea mea ca o apă nesfârșită, plină de sunete, de întâmplări, de oameni și de lumini. Uneori mi se pare că înot printr-o poveste. Alteori, prin mai multe povești deodată, încurcate una în alta, ca niște fire ude care mă strîng și pe care nu mai știu să le desfac.

Înot. Înot. Înot.

Dau din mâini, din picioare, respir cum pot și înaintez. Apa e liniștită și aproape că uit că sunt în mijlocul ei. Alteori vine câte un val și mă izbește peste față. Ce palmă are! Nu, nu e mama, e viața.

Unde dă mama crește! Unde dă viața rămân urme…

Mă doare. Înghit apă. Rămân fără aer. Pentru câteva secunde, mă panichez și am senzația limpede că mă duc la fund. Ce vorbești? Nu vreau! Nu acum! Hai sictir! Nu mor acum!

Îmi revin. Respir repede. Prea repede. Pulsul îmi sare la 130. Inima îmi bubuie în piept, o simt în limbă și în tâmple. Biata de ea! Doamne, ce milă îmi e de inima mea! O aud cum muncește pentru mine, cum se zbate, cum mă împinge mai departe, de parcă ar ști ceva ce eu nu vreau încă să știu. Sau nu pot?

Și, uneori, în timp ce calc apa, îmi trece prin minte că poate acesta este ultimul val pe care îl mai înfrunt. Nu neapărat pentru că simt că se termină ceva. Ci pentru că, la cincizeci și șase de ani, am început să înțeleg că nimeni nu primește promisiunea următorului val. Iar malul e din ce în ce mai departe.

Calc apa. Calc viața. Merg înainte? Sau mă întorc? La care mal? Mal, nu mall! 🙂

Mă uit în jur și nu mai văd nimic. Nici de unde am plecat, nici unde ar trebui să ajung. Doar apă. Și cer. Și câte un val care vine spre mine, fără să mă întrebe dacă mai am putere. Doar n-o fi prost! 🙂 Așa că înot. Încă înot.

Poate că despre asta sunt, de fapt anii mei: despre cât de departe am ajuns fără să știu exact unde mă duc, despre toate valurile care m-au trântit și toate cele de care am scăpat, despre frica de a mă scufunda și încăpățânarea de a scoate capul din apă de fiecare dată. Pentru Andrei! Pentru el. Și despre uimirea că, după atâta timp, încă mai vreau să văd ce se află dincolo de următorul val.

Când eram puștoaică, cincizeci de ani mi se păreau atunci o vârstă neverosimilă. Numai gândul că aș putea ajunge acolo mă făcea să râd în hohote. Cum voi arăta? Oare îi apuc? O să mă îngraș? O să am gușă? Varice? Mustață? Părul alb? O burtă cu slană?

O să devin o babetă cu tatuaje, care bea berea direct din sticlă, ascultă Badalamenti, Kaz Hawkins și Anouk până disperă pe toată lumea din jur? 🙂

Ei bine, anii au venit. Ba i-am și depășit cu viteză. 51, 53, 56… Uuuu! Ce repede!

Dezamăgiri? Cu duiumul. Greșeli? La fel! Izbânzi? Hm! Mai rare. Sunt din ce în ce mai nesigură pe mine.

Port în mine tristeți care mă strivesc. Pentru că mă obosește răutatea oamenilor. Pentru că nedreptatea mă cutremură. Mă irită conspiraționiștii, oportuniștii, proștii, ipocriții, lacomii și trădătorii. Și cred că nu sunt singura ființă care simte asta.

Altfel, sunt o norocoasă. Știu. Mi s-a mai spus. Am avut parte chiar și de câteva clipe mărețe. M-am bucurat. Și am crezut în ele.

Privesc fotografii cu mine de la șapte ani și le pun lângă cele de acum. Nu mi-a dispărut sclipirea ludică din ochi. Cu aia cred că m-am născut. Cu aia voi muri. 🙂

Am poze în care râd în hohote, am poze în care plâng, sar, mă dau cu bicla și maschez cu un zâmbet totul. Doar oamenii care cunosc durerea reală apreciază schema. 😉 Au utilizat-o și ei.

Pe undeva, eu sunt aceeași. Nu s-a schimbat mare lucru în arhitectura mea lăuntrică. Nici în esența mea de femeie. Poate capul acesta, cu care gândesc din ce în ce mai prost și mai puțin, pare să fi obosit înaintea mea. I-o fi ajuns și lui! 🙂

Dar chiar și așa, vreau să văd ce e după următorul val…

DFM 16 august 2026

Alte povești scrise de DFM:

Trambulina

Azi nu facem școală, pentru că vine Gorbaciov în vizită oficială pe la noi

Tembelă până la moarte