Trecuseră aproape două luni de când mă aflam în mijlocul acelui univers fascinant din care răzbăteau spre milioane de oameni știri, informații și opinii. Eram la începutul celui mai teribil an de până atunci, 1990.

Pe la sfârșitul lunii mai, lumea se aduna în fiecare seară în Piața Universității pentru a contesta puterea nou instalată. După terminarea programului, împreună cu Dragoș, poposeam și noi acolo. Ascultam discursurile din celebrul balcon, priveam mulțimea și, spre seară, plecam spre casă.

Nu era deloc simplu. Dimineața trebuia să mă trezesc la cinci, să iau primul tramvai, pentru că la șase fix începea programul și trebuia semnată condica. Maistrul nu accepta niciun fel de întârziere.

Unii colegi încercau însă să fenteze sistemul. De pildă, apăreau la șase fără câteva minute, semnau condica, își luau un șpalt de lemn, se închideau într-una dintre toaletele turcești ale fabricii și mai dormeau liniștiți încă vreo oră.

Sincer, nu prea mi-a plăcut ideea, dar unii o considerau practică.

În fine, după programul de opt ore, cât era de greu, eu mă duceam în Piața Universității.

Șefii nu vedeau cu ochi buni ceea ce se întâmpla acolo și, la un moment dat, chiar am fost amenințați cu sancțiuni materiale dacă participăm la manifestații. Pentru mine, acesta a fost unul dintre primele semne că acea întreprindere era încă prinsă între două lumi.

Era însă o contradicție pe care nimeni nu o putea rezolva. Tipografia Universul trebuia să tipărească.

Aici veneau să-și facă ziarele și cei pro, și cei contra puterii. În aceeași secție, la câțiva quadrați distanță, se închegau ideile din ziarele partidelor istorice și cele din publicațiile socialiste și neocomuniste.

Democrația se instala pas cu pas, și, odată pornită, nu mai putea fi oprită.

Atunci am aflat și un lucru care m-a făcut să privesc altfel plumbul cu care lucram în fiecare zi. În timp de război, o tipografie se putea transforma în fabrică de muniție. Se schimbau matrițele și, în loc de litere tipografice, se puteau face gloanțe. Materialul era același. În timp de pace, însă, vorbele puteau fi gloanțe.

Gloanțe care nu răneau trupul, ci conștiința. Cuvinte care îi făceau pe oameni să iasă în stradă, să se bată pentru ideile lor, să-și apere convingerile.

Așa cum spuneam, în paginatie, ideile din ziarele partidelor istorice se închegau la câțiva quadrați distanță de cele din ziarele socialiste și neocomuniste. Doar plumbul era neutru și curgea la fel în culegare.

Apoi au venit zilele de 13–15 iunie. Piața Universității a fost scăldată în sânge. Eu eram la muncă. Fratele meu, Alexandru, era atunci asistent universitar la Facultatea de Matematică. La ieșirea din instituție, a fost bătut de mineri.

În imaginile difuzate atunci și reluate de-a lungul anilor se vede, la un moment dat, un om într-o cămașă deschisă la culoare care aleargă disperat, în timp ce mai mulți mineri îl lovesc. Încearcă instinctiv să-și acopere capul. În acel cap se afla una dintre cele mai luminate minți pe care le-am cunoscut. Era fratele meu!

Alexandru se născuse pe 20 septembrie 1952. Astăzi ar fi fost ziua lui. A murit în 2005, după o grea suferință. Cred că înțelegeți ce vreau să spun.

Eu eram într-o tipografie în care erau condamnate acțiunile celor din Piața Universității și în care șeful ne amenința că ne taie din salariu dacă mergem acolo. Iar Alexandru era afară și era bătut. 🙁

Aceeași țară. Aceeași perioadă. Aceleași zile. Același plumb.

O altă mineriadă a avut loc un an mai târziu.

În septembrie 1991, minerii au devastat din nou centrul Capitalei. Eu lucram tot la tipografie. În centrul Bucureștiului, aerul devenise irespirabil din cauza gazelor lacrimogene. Violențele escaladaseră. Geamuri sparte, urlete pe străzi, oamenii alergând și, din nou, minerii.

Soprana Iolanda Mărculescu- Stern, mătușa mea.

În aceeași perioadă avea loc Festivalul Internațional George Enescu. Și aici povestea mea devenea, fără să vreau, una de familie.

Președinta juriului era mătușa mea din partea mamei, Iolanda Mărculescu. Fusese prim-solistă a Operei Române, soprană de coloratură. În 1968 părăsise definitiv România, împreună cu soțul său, violonistul Alexandru Stern. Regimul comunist o condamnase, în lipsă, la douăzeci de ani de închisoare.

Își continuase cariera în Statele Unite și se întorcea acum, după mai bine de douăzeci de ani, în țara natală, cu bucurie și emoție, pentru a prezida juriul Festivalului Internațional George Enescu. Ce putea fi mai frumos?

Mătușa mea fusese cazată la hotelul Athénée Palace. A reușit să ne dea un telefon și s-a întâlnit cu mama. Nu se mai văzuseră de peste douăzeci de ani. Probabil că pentru amândouă era una dintre acele întâlniri pe care le aștepți o viață întreagă. Numai că, afară, Bucureștiul fierbea.

Iolanda a asistat fără să vrea la violențele de pe străzi și a înțeles că țara ei nu era încă un loc sigur. În seara aceea a sunat-o din nou pe mama și i-a spus: „Viorica, mi-e frică!”

A doua zi s-a îmbarcat în avionul care avea să o ducă înapoi în Statele Unite. Am înțeles mult mai târziu că aceea fusese ultima dată când o vedeam. Am pierdut din nou legătura cu celebra noastră rudă retrasă peste ocean, la Milwaukee, în Wisconsin.

Au trecut anii. După mai bine de doi ani petrecuți în tipografie, în secția în care lucram și-a făcut apariția un nou cotidian. Numele lui era: Universul. M-am bucurat. Era, într-un fel, numele unei părți din istoria familiei mele și, în același timp, numele locului în care eu însumi îmi petrecusem ultimii ani cu mâinile în plumb și cerneală.

Capul de ziar semăna oarecum cu cel al vechiului Universul, numai că acum nu mai era negru, ci roșu. În stânga și în dreapta numelui nu mai erau celebrele fire de telegraf, emblema vechiului ziar, ci niște căsuțe în care noul proprietar se gândise să pună bancuri. În fine. Totuși, m-a bucurat numele, deși, trebuie să recunosc, culoarea aceea roșie, de steag, nu-mi prevestea ceva prea bun. La început însă eram fericit. Fusesem ales să lucrez ca paginator la noul Universul. Mă împrietenisem cu câțiva membri ai redacției și ajunsesem să purtăm și discuții ceva mai elevate. O fată care lucra atunci ca tehnoredactor m-a invitat să lucrez în redacție. Îi plăcea cum mă descurcam la paginare și se gândise că am putea fi colegi de birou.

A doua zi a vorbit cu redactorul-șef. După o perioadă în care am lucrat și ca paginator, și ca tehnoredactor în redacție, mi-am cerut transferul din tipografie. Am învățat repede calculele machetelor de ziar, corpurile de literă pentru titluri, dimensionarea fotografiilor și tot felul de lucruri specifice bucătăriei unui ziar.

Au trecut luni bune. În primăvara anului următor eram deja bine așezat în redacția ziarului Universul și mă aveam bine cu toată lumea. Într-o dimineață, a intrat în birou redactorul-șef. Avea în mână un manuscris și o fotografie mare. Le-a pus pe masa mea.

„Bagă și asta la pagina 2!”, mi-a spus.

M-am uitat la titlu.

„Fundație americană pentru o mare artistă româncă – Iolanda Mărculescu.”

Articolul era semnat de Anca Florea, cunoscuta muzicologă de atunci, o femeie fină și delicată.

Am început să citesc. Și atunci am aflat. Mătușa mea murise. Departe de țara pe care o iubise și căreia îi cântase de pe una dintre cele mai reprezentative scene ale ei — Opera Română. Eu aflam asta nu printr-un telefon de familie, nu printr-o scrisoare și nu de la mama, ci dintr-un articol pe care trebuia să-l pun în pagină.

Iolanda și Viorica Mărculescu (micuța), mama mea.

Pentru câteva clipe, nu mai eram tehnoredactorul de la Universul. Eram nepotul Iolandei Mărculescu. Iar în fața mea se afla fotografia ei. Și atunci am înțeles că, pentru mine, Universul nu fusese niciodată doar numele unui ziar. Era locul în care, de-a lungul anilor, se întâlniseră istoria, familia, presa, muzica și propria mea viață.

Uneori în lumină. Alteori în plumb…

Răzvan Mateescu 20 septembrie 2026.

Va urma!