Premiul I
În urmă cu cincizeci și cinci de ani, la început de vară, așa cum se întâmpla în fiecare an, Bușteniul își îmbrăca hainele de sărbătoare.
Orașul fremăta altfel în ziua festivității de sfârșit de an școlar. Oamenii mergeau mai drept, vorbeau mai încet, iar copiii păreau pentru o clipă mai serioși decât vârsta lor. Festivitatea urma să aibă loc în sala cinematografului Progresul — fosta Casă de Cultură, ctitorie a fraților Schiell, Carol și Samuel, proprietarii fabricii de hârtie, izgoniți mai târziu de regimul comunist.
Comuniștii le confiscaseră averea, numele și istoria oficială.
Dar nu reușiseră să le șteargă amintirea.
În Bușteni rămăsese vie recunoștința pentru oamenii care ridicaseră din nimic o comunitate. Datorită lor, mii de familii de pe Valea Prahovei avuseseră ani la rând o pâine pe masă, o casă și un rost. Respectul adevărat nu se decreta prin partid și nici nu putea fi anulat prin propagandă; trăia în memoria oamenilor.
La fel se păstrase în memoria localnicilor respectul pentru marii dascăli ai orașului.
Printre ei se aflau și bunicii noștri: profesoara Maria și Vintilă Mărculescu, directorul școlii timp de treizeci și trei de ani. Generații întregi îi datorau nu doar educația, ci și felul în care învățaseră să stea în lume.
Vintilă Mărculescu era un om rar. Absolvent de Conservator, la clasa de vioară, veteran al Primului Război Mondial și erou decorat, el devenise sufletul vieții culturale din Bușteni. Pentru el, educația nu însemna doar carte; însemna disciplină, demnitate, caracter și frumusețe.
Suntem în anul 1971. Sala de festivități a cinematografului Progresul este arhiplină.
Mii de flori parfumează aerul. Pe masă sunt așezate cărțile pentru premii, împachetate cu grijă, legate cu panglici.
Părinții vorbesc în șoaptă, cu respectul aproape ceremonial al unei generații care considera școala o instituție sacră.
Pe chipurile profesorilor se citește acea expresie unică de la sfârșitul anului școlar: oboseală, mândrie și o tăcută satisfacție a datoriei împlinite.
Este momentul premiilor. Momentul diplomelor.
Dar, dincolo de hârtii și coronițe, este momentul în care unor copii li se pun pentru prima dată aripi. Aripi cu care vor zbura în viață. Unii sus. Unii departe. Iar unii… se vor prăbuși dureros de la înălțimi la care nimeni nu și-ar fi imaginat că pot ajunge.
În acea zi, când numele lui Alexandru Mateescu avea să fie rostit pentru Premiul I, nimeni din sală nu putea ști un adevăr cumplit: băiatul cu coronița de premiant, în care toți vedeau promisiunea unui destin strălucit, avea să poarte în suflet bătălii nevăzute.
Și, într-o zi, viața avea să-l frângă. La doar 52 de ani.
Pentru cei care l-au iubit cu adevărat era, simplu, Săndel.
S-a născut la 20 septembrie 1952. Eu aveam să vin pe lume mult mai târziu, pe 16 septembrie 1967. Între noi erau cincisprezece ani, dar fratele meu nu lăsa niciodată diferența de vârstă să devină distanță.
Avea mereu grijă să-mi amintească un lucru care, pentru el, avea aproape valoare de destin:
„Să nu uiți niciodată că suntem lunatici.”
Spunea asta zâmbind rar, cu seriozitatea lui caracteristică.
„Ar trebui să fim la fel.”
În anii aceia, Săndel era unul dintre cei mai străluciți elevi din Bușteni — poate cel mai bun.
Premiant în fiecare an, din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea. Premiant al Gazetei Matematice.
Profesorii îl priveau ca pe una dintre acele minți rare care apar o dată la multe generații. Avea o inteligență limpede, rece, matematică.
Rigoare. Claritate. Forță de concentrare.
La admiterea la Facultatea de Informatică din București a intrat primul pe listă. Primul!
Pentru familia noastră, acel cuvânt avea greutatea unei victorii istorice.
În timpul facultății a locuit în mansarda casei mătușii noastre din București. Spațiul era mic. Iarna, aproape imposibil de încălzit.
Și totuși, părinții noștri au făcut tot ce le-a stat în putere pentru ca acel loc rece să semene cu acasă. Au adus mobilier, cărțile lui, până și divanul pe care dormise în adolescență. Iarna, mama și tata tăiau lemne în curte. Le spărgeau. Le puneau în saci de hârtie. Apoi le trimiteau la București cu un camion.
Uneori iubirea nu spune „te iubesc”. Uneori iubirea taie lemne.
Studentul de atunci trecea examen după examen cu nota 10.
Bucuria părinților și a bunicii era uriașă. Părea că lumea, în sfârșit, își respectă promisiunea făcută băiatului cu coroniță.
Dar viața nu își respectă întotdeauna promisiunile.
După absolvire, Săndel a fost repartizat la Ministerul Industriei Miniere din București. Părea începutul unei cariere strălucite.
Dar, în România comunistă, meritul nu era niciodată suficient. Exista ceva care cântărea mai greu decât inteligența: Dosarul.
Spre sfârșitul anilor ’70, urma să plece într-un schimb de experiență profesional în Germania de Vest. Securitatea a intrat imediat pe fir.
A urmat refuzul. Sec. Amar. Fără explicații. Nu i-au dat voie să plece.
Abia atunci familia noastră a aflat un adevăr pe care tata îl purtase ani întregi în tăcere. Tatăl nostru fusese, în tinerețe, luptător anticomunist. Arestat. Anchetat. Închis la Jilava. A urmat o anchetă extinsă asupra familiei. Dosare. Declarații.
Interogatorii. Umilințe. Tatăl meu a fost chemat la București să dea explicații. Fratele meu privea neputincios cum toate meritele lui erau umbrite de o vină care nu-i aparținea. Vina de a fi fiul unui om care avusese curajul să se opună.
După multe presiuni ale autorităților, Săndel a fost lăsat să plece.
Formal, obținuse aprobarea. În realitate, plătise un preț uriaș.
Atunci s-a produs în el ceva.
O fisură invizibilă. Dar adâncă.
Pentru prima dată înțelegea că există sisteme împotriva cărora inteligența nu te poate apăra.
Poți fi primul pe listă. Și totuși vulnerabil.
Fratele meu a fost dintotdeauna taciturn. Nu râdea aproape niciodată.
Nu zâmbea. Își purta gândurile ca pe niște camere închise. Matematica și informatica nu erau pentru el simple profesii. Erau limbi ale ordinii.
Forme de adevăr.
Săndel iubea schiul. Iubea alpinismul. Citea enorm.
După episodul Germania și-a continuat munca, apoi a ocupat prin concurs un post de asistent universitar la Facultatea de Matematică.
Au urmat anii de ascensiune academică. Doctoratul în matematici l-a obținut la doar 30 de ani. În trei luni!
În acea perioadă, în toată România existau aproximativ 1.500 de doctori în toate domeniile.
Titlul de doctor era dovada unei performanțe intelectuale excepționale.
Săndel a continuat să urce. Asistent. Lector. Conferențiar. Profesor universitar titular. Autor de cărți și articole de specialitate.
Pentru exterior, biografia lui părea exemplară.
Dar viața avea să-l lovească din nou…
Iunie 1990. Mineriada. În Piața Universității, printre cei bătuți de minerii chemați de putere, s-a aflat și fratele meu.
Un profesor universitar. Un matematician. Un om al ideilor.
Istoria părea să se repete. Mai întâi tatăl, persecutat de Securitate.
Apoi fiul, bătut în România postcomunistă.
Două regimuri. Aceeași violență. Același mesaj: gândești liber, plătești.
La scurt timp, Săndel a plecat din țară. Austria. Azil politic. Apoi Finlanda. În Finlanda, privit din afară, Săndel reușise. Avea bani. Prestigiu. Recunoaștere internațională. Numele lui circula printre matematicieni de elită. Mari personalități ale lumii academice îi treceau pragul.
În timpul președinției lui Emil Constantinescu, în casa noastră a fost găzduit academicianul finlandez Arto Salomaa, devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Săndel. Îl ajutase enorm în exil.
Săndel l-a dus să vadă Bușteniul și locurile copilăriei. Au închiriat chiar și un elicopter pentru a-i arăta Crucea de pe Caraiman.
Din afară, părea triumf. În interior, era ruină.
Nu am văzut în viața mea un om care să sufere atât! Să ardă. Să se topească.
Stăteam nopți întregi pe terasa casei părinților noștri. Votcă. Pahar după pahar. Țigară după țigară. Nimeni și nimic nu-l mai putea opri.
Nici familia. Nici iubirea. Nici succesul. Era ca și cum încerca să amorțească ceva ce nu putea fi vindecat. Există o limită până la care un om poate duce durerea. După aceea nu se mai rupe brusc.
Se dizolvă. Încet. În tăcere.
Pe 23 ianuarie 2005, lupta s-a încheiat. Ciroza hepatică îi distrusese trupul. Ajunsese numai piele și os.
În ultima seară fumase mult. A adormit cu țigara aprinsă între degete.
Așternutul a luat foc. A strigat de durere pentru ultima dată. Părinții mei au chemat salvarea.
Au stat cu el la spital până dimineață. Acolo s-a întâmplat ceva pe care tatăl meu nu l-a uitat niciodată. În ultimele clipe, chipul lui Săndel s-a schimbat.
Durerea dispăruse. Fața i se înseninase. Parcă nu mai privea lumea aceasta.
Și atunci a început să rostească: „Osana… Osana… Iisus…”
Tatăl meu a înțeles atunci că fiul său vedea ceva ce ceilalți nu puteau vedea. A crezut cu toată ființa lui că Săndel îl văzuse pe Iisus. Și că urma să fie primit în Împărăția Lui.
Apoi tata a văzut un abur alb, fin, ieșind din gura fiului său.
Ca o suflare care pleca.
Ca despărțirea dintre trup și suflet.
Dimineața, în jurul orei zece, m-a sunat.
Eram acasă. Mi-a spus doar atât: „L-a iertat Dumnezeu.”
Tata nu plângea. Dar avea vocea aceea moale pe care o știu din copilărie. Vocea care semăna întotdeauna cu un plâns.
Săndel a fost depus la capela cimitirului Sfânta Vineri.
Am fost acolo. Eu. Părinții mei. Apoi un grup restrâns de profesori.
Și decanul Facultății de Matematică. La căpătâiul lui a apărut, în mod misterios, un buchet de nuferi albi. În ianuarie!
Nimeni nu știa cine îl adusese. Nimeni nu văzuse pe nimeni.
Dar nu era prima data!
Când Săndel își susținuse teza de doctorat, pe masa lui apăruse — la fel de inexplicabil — tot un buchet de nuferi albi. Atunci nu aflase cine îl lăsase.
Nici acum. Aceleași flori. La două momente-cheie ale vieții lui.
Doctoratul. Și … plecarea. Ca și cum cineva, nevăzut, îi marcase începutul consacrării și sfârșitul drumului pământesc.
Tinerii de astăzi trăiesc adesea cu iluzia că succesul rezolvă totul.
Că dacă ai bani, prestigiu, diplome, faimă, ai câștigat. Nu!
Viața fratelui meu demonstrează contrariul. Poți fi genial și totuși singur. Poți fi admirat și totuși distrus pe dinăuntru. Poți ajunge în vârful lumii și totuși să porți în tine răni pe care nimeni nu le vede.
De aceea, dacă citești aceste rânduri, ține minte ceva: Nu-ți măsura viața doar în diplome, funcții, bani sau aplauze. Învață să ai grijă de sufletul tău.
Vorbește când te doare! Cere ajutor când cazi! Nu aștepta să devii o ruină pe care lumea încă o admiră de la distanță.
În fotografia de la festivitatea de sfârșit de an din 1971 se vede un băiat cu coroniță de premiant. Toți aplaudau. Toți vedeau viitorul.
Nimeni nu vedea crucea!
Eu însă, după atâția ani, când mă uit la fotografia aceea, nu mai văd doar premiul.
Îl văd pe fratele meu. Pe Săndel. Băiatul care îmi spunea mereu:
„Să nu uiți că suntem lunatici!”
N-am uitat, frate! Și nu voi uita niciodată!
Răzvan Gabriel Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.
Nu există beneficii sau produse garantate!
Poți citi și alte texte scrise de Răzvan Mateescu:
Răzvan, crezi că fratele tău a fost racolat de Securitate?
Este posibil. Dar eu nu știu nimmic clar.