În fiecare an, pe 23 ianuarie, sărbătorim ziua scrisului de mână. Pentru mine, e o zi mohorâtă. În 2005, la această dată, se stingea fratele meu, Alexandru Mateescu, fost profesor universitar la Facultatea de Matematică din București, omul care a semnat, în numele României, alocarea domeniului „.ro”. Amintirile mă poartă însă mai departe în timp, într-o viață ce nu seamănă aproape deloc cu cea de azi.

În casa noastră părintească din Bușteni, scrisul de mână era, în anii copilăriei, o veritabilă religie, o artă pe care bunica noastră o stăpânea cu desăvârșire. Maria Mărculescu, Maama, cum îi spuneam noi, fusese profesoară în București și apoi învățătoare în orașul nostru. A învățat să scrie generații întregi de copii de pe Valea Prahovei și a pus suflet și dăruire în fiecare mlădiță aflată la început de drum.

Avea un dar special în a-i învăța pe cei mici să facă literele, să le așeze corect creionul în mânuțe și să respecte poziția de scris. La rândul ei, bunica mea moștenise acest har de la mama și de la bunica ei din Mizil. În vremea copilăriei ei, la Urlați-Prahova, vindea modele de caligrafie librarilor. Arta aceasta a iubit-o și a respectat-o toată viața.

Maria Mărculescu, bunica mea.

Eram mic, în clasele primare, când o însoțeam peste tot: la Poștă, Loto, la alimentară și cofetărie. Era cunoscută, fiindcă majoritatea dintre localnicii pe care-i întâlnea îi fuseseră elevi. Se oprea din când în când pe stradă, de vorbă cu câte un fost școlar al ei: „Ia să-ți spun ce premiu ai avut la mine și în ce clasă!” – zicea. Și de fiecare dată fosta învățătoare își amintea la perfecție. Oamenii zâmbeau cu căldură și recunoștință. Pentru ea, era ca un exercițiu de memorie. Ținea mult să aibă mintea trează și sufletul tânăr.

Mi-aduc aminte și acum de o întâmplare care m-a făcut mândru atunci. Eram la Poștă și bunica-mea se așezase la o măsuță din-acelea de melacart (cum erau pe vremuri în oficii) și tot scria niște vederi pentru frații ei, de sărbători. La un moment dat, apare un grup de tineri vietnamezi, probabil studenți în țară. Iar o fată o întreabă pe Maama ceva legat de timbre sau plicuri, nu mai știu, într-o română destul de bună.

Cei din grupul lor s-au strâns curioși în jurul măsuței, fascinați de ceea ce scria bunica-mea, și apoi s-au alăturat și alți cetățeni din Poștă. Timp de câteva minute, Maama, scriindu-și scrisorile pentru cei dragi, a dat un mic spectacol de caligrafie în fața celor prezenți. Se citea pe chipul lor uimirea și admirația.

După ce a terminat de scris, Maama a luat vârful de scrisori și l-a îndesat în cutia din fața Poștei, lovind ușor cu podul palmei obiectul metalic. Vietnamezii s-au uitat cu o urmă de regret, apoi ne-au însoțit puțin până în bulevard și s-au dus în treaba lor.

Pe mine, povestea asta mă însoțește de mai bine de 50 de ani. Și astăzi, când scriu un A mare de mână, un B, un M etc., mă conectez imediat cu amintirea bunicii și parcă-i simt mâna pe umăr ca în prima zi, când obiectul acela mic din lemn, cu vârf de grafit, poposea pentru prima dată în palma mea.

Răzvan Mateescu

23 ianuarie 2026