Ce nu poate face internetul?

Anul acesta împlinesc 59 de ani. Nu am fost matematician, nici informatician și nici inginer. Viața m-a purtat spre literatură, muzică, pictură și jurnalism. Și totuși, privind în urmă, îmi dau seama că am avut privilegiul de a trăi foarte aproape de lumea în care s-a născut revoluția digitală.

Acest privilegiu i-l datorez fratelui meu, profesorul universitar Alexandru Mateescu. Cu cincisprezece ani mai mare decât mine, el și-a dedicat viața matematicii și informaticii teoretice. Eu eram atras de povestea matematicii, de filosofia ei, de dimensiunea umană a unei științe pe care el o stăpânea cu o naturalețe impresionantă.

Aveam aproape patru ani când m-a luat pentru prima dată într-o încăpere discret luminată din Facultatea de Informatică a Universității din București. Accesul era strict restricționat. În fața mea se afla un calculator uriaș, cât o casă. Pe un perete se învârteau necontenit două role mari de bandă magnetică. Nu înțelegeam ce văd, dar imaginea aceea avea să mă urmărească toată viața.

Când am ieșit din clădire, colegii fratelui meu au făcut chetă și mi-au cumpărat un autocar metalic ONT de la librăria din apropierea Universității. M-am bucurat de jucărie, dar mai ales de atenția pe care mi-au acordat-o. Fără să știe, oamenii aceia îmi deschiseseră o ușă către o lume pe care aveam să o descopăr încetul cu încetul.

Mai târziu, Alexandru devenise asistent universitar. Uneori mă lua cu el la facultate. În timp ce își examina studenții, eu stăteam într-o bancă din primul rând și rezolvam exerciții potrivite vârstei mele. Din când în când ridicam privirea și îl urmăream cu mândrie. Îmi doream să semăn cu el.

Încerca să mă convingă să urmez matematica.

„Pentru matematică nu ai nevoie de nimic”, îmi spunea. „Doar de creier. Restul îl poți face oriunde.”

Și chiar așa făceam.

Pe potecile din Bucegi, în drum spre Bușteni, satul nostru natal, îmi preda lecții întregi fără caiet, fără creion și fără tablă. Totul se petrecea în minte. Așa am descoperit inducția matematică, logaritmii, limitele, primitivele, teorema înălțimii și teorema lui Pitagora generalizată. Mai târziu le învățam și la școală, dar aveam mereu impresia că doar confirm ceea ce aflasem deja pe cărările muntelui.

Nu am devenit matematician. Dar acele lecții m-au însoțit toată viața.

Anii au trecut. Alexandru a devenit profesor universitar, a predat și a făcut cercetare în Finlanda și în Spania, a conferențiat în multe colțuri ale lumii, inclusiv la NASA. Prin el am cunoscut personalități științifice de prim rang, oameni despre care presa românească de atunci aproape că nu vorbea.

În casa noastră veneau academicieni, profesori universitari și cercetători din întreaga lume. Între ei se aflau Solomon Marcus, Gheorghe Păun și academicianul finlandez Arto Salomaa, unul dintre marii pionieri ai teoriei limbajelor formale și ai informaticii teoretice.

Prof.dr. Alexandru Mateescu, acad. Arto Salomaa și prof. dr. Cristian Calude — **Prof .dr. Alexandru Mateescu, acad. Arto Salomaa și prof. dr. Cristian Calude.**

Pentru mine, jurnalist, fiecare asemenea întâlnire era o șansă extraordinară.

La începutul anilor ’90, Internetul făcea primii pași în România. Exista doar prin câteva conexiuni dial-up realizate prin modemuri conectate la rețeaua telefonică. Totuși, oamenii care lucrau în domeniu vedeau deja un viitor uriaș.

Îmi amintesc cum Alexandru povestea despre una dintre primele demonstrații realizate cu un calculator personal occidental, conectat prin telefon la un server din Viena. Pentru cei prezenți era dovada că lumea începea să se schimbe. După demonstrație, calculatorul a fost încuiat într-un fișet metalic. Astăzi pare o scenă aproape comică. Atunci era expresia unei societăți care ieșea din comunism, dar încă privea libera circulație a informației cu teamă.

Alexandru a fost inițiatorul GURU – Grupul Utilizatorilor Români de UNIX și s-a implicat în dezvoltarea primelor structuri prin care România intra în lumea Internetului. Pentru el era limpede că viitorul aparținea comunicațiilor și schimbului liber de cunoaștere.

În acei ani, l-am întrebat pe profesorul Arto Salomaa cum vede viitorul.

Vorbea despre fabrici controlate de la mii de kilometri, despre oameni care se vor vedea și vor vorbi în timp real, despre traduceri automate, despre criptografie pentru protejarea comunicațiilor, despre calculul molecular și despre posibilitatea utilizării ADN-ului pentru stocarea informației. Unele idei păreau desprinse din literatura science-fiction. Astăzi, multe dintre ele fac parte din realitatea noastră.

Am discutat chiar și despre transmiterea senzațiilor tactile și a mirosurilor prin rețele de comunicații. Au fost evocate și scenarii speculative, aflate la granița dintre informatică și biotehnologie, nu ca realități, ci ca exerciții de imaginație despre cât de departe ar putea merge cercetarea.

La sfârșitul acelei conversații, i-am pus întrebarea care avea să mă urmărească peste decenii.