Trecutul merită cunoscut. Nu neapărat retrăit în fiecare seară la televizor. Există oameni care cred că România merge înainte. Eu am început să bănuiesc că, de fapt, merge în reluare.

N-am ajuns la concluzia asta citind rapoarte economice sau urmărind dezbaterile politice. Am descoperit-o într-o după-amiază oarecare, butonând telecomanda. Margelatu scuipa semințe. Am schimbat postul.

Comisarul Moldovan împușca pe cineva. Am schimbat din nou. Dem Rădulescu și Tamara Buciuceanu pregăteau o nuntă la CAP. Apoi „Pistruiatul”. După el, „Toate pânzele sus!”.

Atunci am înțeles că nu eu schimbam canalele. Canalele mă schimbau pe mine, împingându-mă încet într-o Românie care nu mai există de zeci de ani.

Nostalgia nu circulă pe autostradă. Merge cu trenul. Un tren vechi, cu banchete de mușama și geamuri care nu se mai închid bine. Dar nu Automotoarele Malaxa, că erau bune și rezistente! 🙂

Ăsta de acum oprește în toate gările trecutului, în toate haltele și chiar la câte un canton, unde timpul pare că a rămas suspendat.

La fiecare oprire urcă amintiri. Unele frumoase. Altele cumplite. Se înghesuie pe culoar și încep să vorbească toate deodată. Într-un compartiment râde copilăria. În altul se stă la coadă la lapte. Cineva își amintește primul sărut. Altul își amintește frigul din apartamente. Toate călătoresc în același vagon.

Locomotiva acestui tren este televizorul. Mai precis, canalele dedicate filmului românesc. Zi după zi. Lună după lună. An după an. Parcă există o înțelegere tacită ca românul să nu uite niciodată aceleași douăzeci sau treizeci de filme.

Margelatu schimbă doar calul și pălăria. Buză de Iepure se dă peste cap. Comisarul Moldovan și Miclovan ies din nou la datorie. Seria BD își reia glumele pe care aproape orice român le știe pe de rost.

Urmează „Toate pânzele sus!”, „Pistruiatul”, „Toamna bobocilor”, „Iarna bobocilor”, „Primăvara bobocilor”, „Pruncul, petrolul și ardelenii”, „Nea Mărin miliardar”, „Săptămâna nebunilor”, „Trandafirul galben”, „Colierul de turcoaze” și multe altele.

Și eu am slăbiciunile mele. Dacă prind „Operațiunea Monstrul”, de multe ori rămân până la final. La fel, „Dragoste la zero grade”, „Buletin de București”, „Căsătorie cu repetiție”, „Astă seară dansăm în familie” „Sosesc păsările călătoare” sau „O lebădă iarna”.

Rodica Mureșan, în filmul „O lebădă iarna”.

Nu mă plictisesc de farmecul Rodicăi Mureșan și nici de naturalețea unor actori care reușeau să dea viață unor personaje memorabile chiar și atunci când scenariile erau obligate să respecte rigorile epocii.

Nu contest valoarea acestor actori. Ar fi absurd. Amza Pellea, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Jean Constantin, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu Matei și mulți alții fac parte din patrimoniul cultural al României.

Dar patrimoniul nu înseamnă reluare la nesfârșit. 😉

Actorii sunt nemuritori. Lumea în care joacă este moartă. Și mă întreb de fiecare dată ce înțelege un tânăr, de douăzeci de ani, din „Buletin de București”? Sau din „Dragoste la zero grade”? Ori din „Sosesc păsările călătoare”?

Cât înțelege din viața unui inginer agronom, a unui medic de dispensar, a unui activist de partid, a unui CAP sau a unei ședințe despre planul cincinal? Probabil foarte puțin. Spre deloc… Nu pentru că filmele ar fi slabe, ci pentru că lumea care le-a dat sens a dispărut. E moartă!

Seria „Liceenii”, de exemplu, a făcut istorie. Pentru generația mea era aproape un document sentimental. Astăzi, pare un mesaj trimis dintr-o altă galaxie. Nu întâmplător continuările n-au mai avut același succes. Nu mai exista lumea care făcuse posibil farmecul primelor filme.

Psihologia cunoaște foarte bine puterea repetiției. Publicitatea trăiește din repetiție. Propaganda trăiește din repetiție. Și nostalgia funcționează la fel.

Când vezi aceleași imagini ani la rând, ele încetează să mai fie simple filme. Devin parte din memoria ta. Uneori chiar înlocuiesc memoria.

Unele dintre aceste producții (știți și voi care! ;)) au mistificat istoria fără prea multe scrupule. Altele au fost construite ca instrumente de propagandă. Astăzi, după sute de difuzări, mesajul ideologic aproape că nu mai este observat. A rămas doar confortul.

Recunosc că și eu m-am refugiat de multe ori pe aceste canale. Obosisem de televiziunile de știri, de scandalurile fără sfârșit și de breaking news-ul permanent. Filmele vechi sunt liniștitoare. Știi fiecare replică. Știi fiecare cadru. Nu mai există surprize.Dar ca orice medicament administrat prea des produce și efecte secundare.

Încet, ajungem să locuim mai mult într-o Românie filmată acum cincizeci de ani decât în România de astăzi. Vorbim despre trecut mai mult decât despre viitor.

Ne emoționăm privind sate care nu mai există și personaje care n-au existat niciodată, dar uităm să ne întrebăm de ce cinematografia românească din ultimii treizeci de ani este aproape absentă de pe aceleași ecrane.

Poate pentru că trecutul este mai ieftin? Poate pentru că nostalgia face audiență? Poate pentru că reluarea (creierul nu mai muncește!) este mai confortabilă decât descoperirea?

Am început acest text vorbind despre telecomandă și îl închei gândindu-mă la volan. Am senzația că România conduce uitându-se mai mult în oglinda retrovizoare decât prin parbriz.

Ne uităm cu tandrețe la drumurile pe care le-am parcurs, la oamenii care nu mai sunt, la filmele pe care le știm pe de rost și la o lume pe care memoria a lustruit-o atât de mult, încât aproape i-a șters toate zgârieturile. Viitorul pare încețoșat. Trecutul pare din ce în ce mai clar.

Poate de aceea una dintre cele mai răspândite convingeri din spațiul public este că „înainte era mai bine”. Nu contează că „înainte” însemna, pentru milioane de oameni, frig, lipsuri, cenzură și teamă. Memoria selectează. Șlefuiește. Îndulcește. Nostalgia nu promite că mâine va fi mai bine. Ea șoptește că ieri „a fost”. Nostalgia amorțește spiritul.

Nu filmele sunt problema! Problema apare atunci când o țară începe să trăiască mai mult din reluările trecutului decât din premierele viitorului. Atunci nu mai este doar programul televiziunii în reluare. Este însăși România...

Răzvan Gabriel Mateescu 13 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO56 REVO 0000 1487 5624 2088

Răzvan Mateescu

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.