Pentru Andrei!
Ningea bogat peste București, iar eu, studentă, în vacanța de iarnă, mă întâlnisem cu un coleg de grupă care m-a ajutat să-mi repar aparatul foto Zenit, pe care-l aveam de la tata. Nu știu ce-i făcuse, dar îl readusese la viață.
El locuia în Berceni, eu în Militari, așa că ne-am întâlnit în fața Parcului Carol ca să-mi dea obiectul.
Totul era alb și splendid, ca-n poveștile nescrise, milioane de diamante sclipeau ca niște ochișori pe străzi, pe copaci și pe trotuare. Un basm din ciocolată albă ne strângea tare în brațe, de parcă ne-ar fi iubit.
În fine, plecasem tristă din casă și, până să mă văd cu persoana, uitasem tot, așa era de frumos afară. Îmi venea să chiui, să cânt și să mă dau pe gheață ca un copil.
La intrarea în parc, mă aștepta. Ne-am plimbat nițel, am mâncat zăpadă, era pufoasă, proaspătă și ne ajungea până la genunchi în anumite locuri, el a aruncat cu bulgări în mine, eu în el, l-am împins în nămeți, mi-a făcut vreo 15 fotografii: ba într-o salcie în care mă urcasem, ba sărind din leagăn, ba cu capul în sus, cu capul în jos, făcând îngeri în mormanele de nea sau urlând ca o nebună de alb…
Fotografie făcută de colegul meu înainte de a se rupe gheața sub mine. 🙂1996
Obrajii îmi ardeau, două mere roșii care dureau așa de plăcut, palmele, la fel. N-aveam căciulă, evident, părul era alb și înghețat, arătam într-un fel ciudat. Tot agitându-mă și hăhăind, mă trezesc că-mi pică o cioară-n cap: Zbang! Căzuse, amărâta, dintr-un plop. Era leșinată de foame, de sete poate și de frig, că era cam țeapănă. Clipea din ochișori și deschidea pliscul. „Cra-cra”, croncănea anemic.
„Aaaa, uite! E vie încă! O iau acasă”, îi zic și… o bag la piept grijulie.
„Moare! Dacă ai pus mâna pe ea, moare! O să vezi!”, mi-a zis colegul.
Am început să ne certăm ca niște copii tembeli: „ba moare, ba nu moare, e cioara mea, mie mi-a căzut în cap… eu răspund de sănătatea ei!” etc…
Și tot ciorovăindu-ne așa, ajungem la lac. Era înghețat bocnă, cel puțin așa se vedea de pe mal.
„Auzi? Știi ce? Io mă dau pe gheață, să știi!”, îi zic botoasă, ca să închei subiectul cu pasărea și ca să-i arăt cât sunt de grozavă și de iresponsabilă.
„Ești dilie? Dacă se rupe cu tine?”, a râs el.
„Se rupe pe dracu! Ăia cum stau și pescuiesc?”
„Ăia” erau niște bărbați care dădeau la copcă, dar nu știu dacă prindeau ceva.
„Ține-mi cioara!”, l-am rugat și… vâââââj, am început să mă dau pe gheață. Aveam în picioare bocancii mei speciali, mai mari cu două numere și cu botul din metal (fierul era pe dinăuntru).
Mamă, ce bine alunecaaaam!
Iiiii, aaaaaa, uuuuuuuuuuuuuuu! Eeeeeeee!, țipam și râdeam în hohote.
Ridicam un picior în sus, săream: hopaaa! Am început să dansez, am și căzut de câteva ori. Patinaj artistic, ce mai încoace și-ncolo! Katarina Witt scria pe mine!
„Mihaaaaaaaaaaaaai! Fă-mi o poză, pliiiiz!”, zbieram la el!
„Și ce fac cu cioara?!”, răcnea el. „A început să se zbată stând la căldură.”
Dar n-am apucat să-i răspund, că am auzit un zgomot, ca atunci când se rupe o cracă: CRAC! Câteva secunde mi-am ținut respirația. Ce naiba se întâmplă?
Și, dintr-o dată, gheața de sub mine s-a crăpat ca-n filme. Bâldâbâc! Am intrat în copcă până la buric. Norocul meu a fost că apa nu era adâncă acolo.
Vai de capul meu! Numai cine a pățit așa ceva știe cum e! La început e șocul. Nu simțeam rece, ci fierbinte. Lavă topită. Durere. Am dat din picioare ca să ies afară, dar mă afundam în mâl. Noroiul era gros, mă trăgea în jos cu mâini puternice. „Salvează-măăă!”
Colegul a sărit după mine, dar gheața apucase să crape de la țopăielile mele tâmpite așa că era și el în pericol. Mi-a întins un lemn lung, cred că era o bucată de vâslă, doar bățul. L-am apucat și… m-a tras.
Cu greu am reușit să ies la mal și să mă urc, pentru că pantalonii erau plini de mâl și de, ați ghicit, apă…
Doamne Dumnezeule, ce experiență!
„Mă, ți-am zis să nu te dai? Ți-am zis sau nu? Acum rabdă!”, mă certa el.
Se pornise și un viscolaș, de credeam că mor acolo. Bine măcar că în sus eram uscată!
Vă rog să mă credeți că abia-mi mișcam picioarele, blugii cu care eram îmbrăcată, niște Leviși negri, strâmți, se făcuseră ca niște table pe sărmanele-mi pulpe degerate. Degetele nu mai existau!
„Nu trebuie să stai pe loc, trebuie să fugi! Poți până la metrou?”
Ha! Și dacă nu puteam, aveam de ales?
Și am început să alergăm. Parcă eram Robocop. 🙂
Problema era că trebuia să am grijă și de cioară, care, a naibii, ca bețivul pe care îl ajuți, începuse să facă urât, se agita, mă ciupea, mă zgâria și, bineînțeles, croncănea sinistru.
Și, ce credeți, dragi copii? Și de frig, și de sperietură, m-a trăsnit un pipi incredibil. Cum să fac? Era imposibil. Blugii nu se puteau da jos decât tăiați cu foarfeca de tablă.
„Pișă-te pe tine!”, mă sfătuiește el rânjind satisfăcut.
Intrăm la metrou, aaaa, ce bine eraaa! Aerul cald m-a mai înveselit. Nu a observat absolut nimeni că eu, de la brâu în jos, eram udă fleașcă. Curgea apa din mine șiroaie pe la Unirii, că începusem să mă dezgheț. Cine să observe? Fiecare era cu ale lui.
„Oare o să mai pot avea copii după chestia asta? Cred că ovarele mele sunt transparente ca sticla acum”, mă gândeam înfricoșată. Am alungat ideile negative cu un suspin și am intrat în vagon. ”Atenție, se închid ușile! Urmează stația Piața Unirii doi…”
Totuși, în metroul de Militari (colegul a venit cu mine acasă), oamenii au început să se uite ciudat când sub mine s-a lățit o baltă mare, iar nebuna aia de cioară sau cioroi, ce era, a început să zbiere și să facă ca toți dracii. Degeaba o mângâiam și încercam s-o liniștesc! Parcă dăduse strechea-n ea!
Doamne, abia așteptam să ajung acasă! Mii de ace mă înțepau, mă dureau oasele, carnea, burta, toate mă dureau.
Pe la Politehnică, însă, bestia de cioroi m-a ciupit așa rău de buză, într-un moment de neatenție, încât l-am scăpat și i-am dat drumul prin vagon. Păcat că n-ați văzut comedia! 🙂
Păsăroiul a început să zboare, dar nu de tot, cădea în capul cuiva, fâl-fâl-fâl, croncănea, cra-cra, apoi iar se izbea de vreun călător care se speria și urla, înjura, cum se pricepea mai bine și în funcție de locul nașterii. „Îîîu, futu-ți cioara mă-tii! Băga-mi-aș! Ptiu! Uuuu! Aoleuuu!”
Când s-au deschis ușile, cioara mea parșivă s-a cărat veselă, dând din aripi și lăsându-mă cu buza umflată la propriu.
La Lujerului am coborât, dar până acasă n-am mai rezistat să mă țin. M-am pișat pe mine senină, perfect lucidă și râzând în hohote.
Oricum eram udă. 😉
DFM 29 ianuarie 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.