Ieri, la întoarcerea din plimbarea noastră obișnuită de sâmbătă, eu și soția mea am fost martorii unei scene pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Totul s-a petrecut în parcarea Lidl Iancu Nicolae, pe Bd. Iancu Nicolae, într-un decor care simbolizează, poate mai bine decât orice alt loc din România, prosperitatea afișată fără rezerve: vile monumentale, garduri înalte, SUV-uri de lux, limuzine cu geamuri fumurii, grădini impecabil întreținute. Zona pe care mulți o numesc, fără ironie, „cartierul miliardarilor”.

Am auzit mai întâi sirena unei ambulanțe.

Sunetul ei sfâșia aerul greu, fierbinte, de după-amiază. Mașinile de pe bulevard încercau stângaci să-i facă loc. Ambulanta a virat brusc și a intrat în parcarea magazinului, cu girofarurile pornite.

Primul meu gând a fost simplu. Probabil cuiva i se făcuse rău de la caniculă.

La intrare, câțiva oameni se agitau. Gesticulau. Paznicul magazinului era și el acolo, vizibil tulburat. Se întâmplase ceva neobișnuit — asta se simțea imediat, din felul în care lumea se aduna, dar păstra totuși distanța.

Și apoi am văzut-o.

Pe trotuarul încins și-a făcut apariția o femeie foarte tânără, probabil în jur de douăzeci de ani. Era complet dezbrăcată, acoperită sumar cu un halat din acela verde, cum există prin spitale. Avea picioarele foarte umflate, deformate, aproape neverosimile. Trupul îi era plin de răni, escare, semne ale unei suferințe vechi, neglijate, netratate.

Dar ceea ce șoca cel mai mult nu era corpul sau mirosul cumplit, greu, aproape material. Nu! Era privirea! O privire speriată, hăituită, animalică. Nu semăna cu expresia unui om aflat printre oameni, ci cu a unei creaturi fugite din vizuină, împinsă de foame, boală și disperare în plină lumină.

Mulțimea o privea într-o tăcere ciudată. Nu era doar milă. Se amestecau compasiunea, repulsia, frica și, poate cel mai tulburător, iritarea.

Ca și cum simpla ei prezență ar fi stricat decorul.Ca și cum realitatea intrase neinvitată într-o scenografie atent construită.

M-am gândit că, probabil, intrase în magazin să ia ceva de mâncare. Poate furase. Poate cerșise. Poate doar se prăbușise la intrare. Cineva sunase la 112.

Până și echipajul ambulanței părea descumpănit. Nu aveau reacțiile rapide și precise pe care le vezi de obicei la profesioniști. Se uitau la ea cu o neputință aproape omenească.

Parcă aceeași întrebare plutea nerostită în aer:

Ce faci cu un om ajuns aici?

Unde îl duci?

La spital?

La psihiatrie?

La adăpost?

Și după aceea?

În acel moment am avut un impuls aproape instinctiv. Am rugat-o pe soția mea, jurnalistă de profesie, să facă o fotografie.

A refuzat imediat.

„Nu e deontologic!”

Avea dreptate.

Există o graniță fragilă între mărturie și voyeurism, între documentare și consumul suferinței altuia. Uneori fotografia nu mai conservă adevărul, ci îl degradează. Femeia aceea, redusă deja de viață la o condiție aproape inumană, merita măcar atât: să nu devină conținut.

La scurt timp, o femeie s-a apropiat de noi. „Ce s-a întâmplat?”

I-am spus că nu știm exact. A început imediat să formuleze ipoteze. Poate i s-a făcut rău de la căldură. Poate e fugită de acasă. Poate de la spital?

Observam cum mintea caută explicații convenabile, narațiuni care să facă realitatea suportabilă. Pentru că adevărul gol — acela că un om poate pur și simplu să cadă prin toate plasele de siguranță ale societății — e mult mai greu de suportat.

Apoi scena a căpătat o dimensiune aproape suprarealistă. Lângă noi a oprit un livrator de la Glovo, pe motocicletă. Zâmbea senin, aproape copilărește. Nu părea deloc șocat. Am observat că nu vorbea românește, așa că l-am întrebat în engleză de unde este.

„Sri Lanka”, mi-a răspuns.

Sri Lanka!

I-am explicat că femeia aceea este bolnavă și că ambulanța venise să o ajute. A ascultat calm. L-am întrebat apoi cum e la ei, în Sri Lanka. Fața i s-a luminat.

„Very beautiful!”

Atât.

M-a lovit contrastul. În aceeași clipă coexistau două lumi. O insulă tropicală, pe care mi-o imaginam plină de verde, ocean și lumină. Și această parcare încinsă din nordul Bucureștiului, unde o ființă umană, care făcuse pipi pe ea, era pansată pe asfalt.

Apoi, srilankezul și-a desfăcut sandwichul cumpărat din magazin și a început să mănânce tacticos, privind scena. Nu era cruzime în gestul lui. Poate doar realism. Viața merge înainte. Ce putea să facă? Suferința altuia nu oprește foamea, digestia, rutina.

În jurul femeii se formase un cerc. Toți priveau. Nimeni nu se apropia. Asistentă a scos un mănunchi de formulare și a început să completeze hârtii. Hârtii. Mereu hârtii! Civilizația are ritualurile ei birocratice chiar și în fața dezastrului uman.

După ce a completat formularele, asistenta, ajutată de șofer, a îngenuncheat lângă bolnavă și a început, cu gesturi lente, să-i panseze rănile. Una câte una.

Imaginea aceea m-a tulburat profund. Pentru că, dincolo de șoc, rămân întrebări devastatoare:

Cum ajunge un om în halul acesta? A avut părinți? O mamă? Un tată? Frați? Unde sunt ei? A fost iubită de cineva? A mers la școală?A fost vreodată ținută în brațe? Cine o mângâie acum, afară de palmele asistentei inimoase?

Undeva, cândva, nu de mult timp, femeia aceasta a fost un copil. Poate a râs. Poate s-a jucat.

Și iată unde a ajuns!

De multe ori, când mergem prin pădurea din apropiere, vedem colibe improvizate din crengi, resturi de lemn, bucăți de plastic, adăposturi făcute din nimic. Ziua par abandonate. Dar la căderea întunericului bănuiesc că devin locuințe. Nu doar pentru animale. Ci și pentru oameni.

În aceeași zonă, zilele trecute, un mesaj RO-ALERT anunța prezența unui mistreț. Mi s-a părut ironic. Ne temem de animalele sălbatice ieșite din pădure. Dar rareori ne sperie la fel oamenii pe care sărăcia, boala mintală, foamea și abandonul i-au împins în afara societății.

Sau poate tocmai ei ne sperie cel mai tare. Pentru că animalul sălbatic aparține pădurii. Însă omul abandonat ne aparține nouă.

El este produsul lumii pe care am construit-o. Poate cea mai dureroasă revelație a zilei de ieri a fost aceasta: Între lux și ruină nu există o distanță atât de mare pe cât ne place să credem.

Uneori e doar un gard.

Uneori doar o parcare.

Uneori doar o zi proastă.

Civilizația este mult mai fragilă decât pare.

Iar normalitatea noastră, atât de confortabilă, atât de sigură în aparență, nu este decât o pace temporară. Poate că, într-o zi, vom primi și acel mesaj pe care niciun sistem nu îl trimite.

Nu RO-ALERT.

Nu alertă de urs.

Nu alertă de mistreț.

Ci cea mai incomodă dintre toate:

ALERTĂ DE OM.

Răzvan Gabriel Mateescu 21 iunie 2026