Mai e puțin și începe din nou școala. Unii o așteaptă cu nerăbdare, alții cu teamă și îngrijorare, iar pentru mulți gândul se mai întoarce încă o dată spre frumoasa vacanță care se apropie de sfârșit. Ca în fiecare an, deși eu nu mai am de mult de-a face cu școala, perioada aceasta păstrează pentru mine o emoție aparte. Parcă retrăiesc, odată cu cei care se vor așeza din nou cuminți în bănci, începutul unui nou ciclu al vieții.
Au trecut mai bine de cincizeci de ani de când mă aflam, la rândul meu, elev în școala primară din orașul meu natal, Bușteni.
Dintre toate orele, cel mai mult îmi plăceau desenul și lucrul manual. Apoi venea limba română. Amândouă îmi ofereau, în felul lor, o libertate nemaipomenită: aceea de a mă exprima. O libertate cu atât mai prețioasă într-o vreme în care, dincolo de pereții școlii și ai casei, lumea era strânsă în chingile dictaturii comuniste.
Poate că, fără să-mi dau seama atunci, îmi construisem încă de mic propriile mele drumuri spre libertate.
Ai mei îmi făcuseră un colțișor numai al meu, unde puteam să desenez și să colorez cât era ziua de mare, să mă joc cu cuburi și să construiesc castele nemaipomenite. Mai târziu, când am crescut puțin, am devenit pasionat de traforaj. Îmi plăcea să tai, să construiesc, să transform.
Iar una dintre cele mai fascinante lumi ale copilăriei mele se afla chiar în casa bunicii.
Ea păstra tot felul de nimicuri, mici obiecte aparent nefolositoare, în bufetul din bucătărie. Pentru mine însă, acel loc era unul magic. Acolo nu vedeam lucruri vechi sau fără rost. De acolo îmi extrăgeam idei. Fiecare obiect putea deveni altceva. O bucată de metal, un nasture, o cutiuță, un obiect uitat într-un colț — toate puteau căpăta, în mintea mea, o altă formă și o nouă viață.
Cred că acest lucru nu m-a părăsit niciodată.
Toată viața am încercat să văd dincolo de forma obișnuită și de sensul aparent al lucrurilor, să le privesc altfel, să le descopăr o posibilitate ascunsă și, uneori, să le dau o nouă viață.
Și poate tocmai de aceea îmi amintesc atât de limpede de profesoara mea de desen din primii ani de școală.
Era o ființă blândă, bună ca o pâine caldă. Deși trecuse de prima tinerețe, păstra în privire o strălucire aparte. O strălucire pe care eu, copil fiind, o simțeam ca pe un îndemn și o încurajare pe tărâmul artei.
Avea o vorbă caldă pentru fiecare. Avea răbdare. Știa, poate, să vadă în mâinile stângace ale unor copii mai mult decât niște simple încercări de a desena o casă, un copac sau o floare.
În mintea mea, o asociam cu bunica de acasă, și ea fostă profesoară, tot în Bușteni. Poate că era aceeași blândețe. Poate felul în care vorbeau. Poate răbdarea aceea pe care numai oamenii care au lucrat o viață cu copii o au.
Doamna Mihail era blond-roșcată, iar părul îi dădea, în ochii mei de copil, un aer aproape îngeresc.
În plină dictatură comunistă, despre religie nu se vorbea prea mult în școli. Și totuși, în lumea noastră mică, de la ora de desen, doamna Mihail găsea parcă o cale spre lucrurile pe care manualele nu le spuneau.
Ne povestea despre icoane, despre personajele biblice și despre semnificația lor. Pentru noi, copiii, era o lume aparte, plină de mister și de frumusețe.
La un moment dat, ne-a învățat chiar să pictăm icoane pe sticlă.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de rar și de neobișnuit trebuie să fi fost un asemenea lucru în acea perioadă. Ne explica, cu răbdare, cum se pregătește suprafața de pictat, cum se face desenul preliminar și cum urmează apoi colorarea diferitelor suprafețe.
Acolo am aflat pentru prima dată despre această tehnică.
Mai târziu, aveam să mă documentez singur, să caut, să învăț și să descopăr tot mai multe despre pictura pe sticlă. Dar undeva, la începutul acestui drum, a rămas imaginea unei clase din Bușteni și a unei profesoare care ne arăta cum o simplă bucată de sticlă poate deveni icoană. Și asta când? În plin comunism!
Îmi amintesc și acum micile obiecte pe care ne învăța să le facem în perioada Mărțișorului sau înainte de Sfintele Paști.
Ne-a învățat să pictăm ouă decorative, specifice zonei noastre, cu frunzulițe de pătrunjel și alte motive simple, culese parcă din lumea satului românesc. Erau lucruri mărunte, poate, dar pentru noi însemnau adevărate descoperiri.
O altă lecție care mă fascina și pe care o așteptam cu nerăbdare era confecționarea lumânărilor decorative și parfumate.
Îmi amintesc și acum, cu o precizie care mă surprinde după atâția ani, cum detașam sticla unui bec ars, cu incandescență, folosind o mică pânză de tăiat fiole. Becul devenea apoi o formă în care turnam ceară topită, în diferite culori. Puneam și o bucățică de ruj, pentru ca lumânarea să capete parfum, așezam fitilul în interior și așteptam.
După ce ceara se răcea, spărgeam cu grijă forma de sticlă.
Și din acel bec vechi, ars și aparent fără nicio valoare, apărea o minunăție de lumânare. O așezam apoi pe un suport confecționat dintr-un simplu capac de borcan.
Poate că tocmai aici se ascunde una dintre cele mai frumoase lecții pe care am primit-o atunci, fără ca nimeni să o formuleze în cuvinte.
Că aproape orice lucru poate primi o a doua viață.
Un bec ars putea deveni o lumânare. Un capac de borcan putea deveni un suport. O bucată de sticlă putea deveni o icoană. Iar niște frunzulițe de pătrunjel puteau lăsa pe un ou urmele unei tradiții vechi.
Mai este o amintire de la ora de desen care, după atâția ani, îmi apare în minte cu o limpezime surprinzătoare.
Doamna Mihail ne-a pus, într-o zi, să desenăm Caraimanul, muntele care domina așezarea noastră și care făcea parte, pur și simplu, din viața de zi cu zi a copilăriei noastre. Îl vedeam cu toții, dar fiecare dintre noi trebuia să-l deseneze așa cum îl vedea de acasă.
Ni s-a părut, probabil, o temă simplă.
Am desenat fiecare muntele nostru, cu ceea ce vedeam din locul în care locuiam. Când am terminat, doamna Mihail a început să privească lucrările una câte una și, spre uimirea noastră, „ghicea” unde locuia fiecare dintre noi.
Era aproape ca un joc.
Un exercițiu de perspicacitate, dar și o lecție pe care atunci nu aveam cum să o înțelegem în toată profunzimea ei. Pentru că profesoara noastră nu privea doar desenul. Privea felul în care fiecare copil vedea lumea.
Unghiul muntelui, proporțiile, ceea ce se afla în jurul lui, poziția caselor, perspectiva, linia orizontului — toate puteau spune ceva despre locul din care fusese privit.
Astăzi, după o viață întreagă în care am desenat și am pictat, îmi dau seama cât de ingenioasă era acea lecție.
Practic, în funcție de ceea ce desenezi, privitorul poate descoperi unde te aflai atunci când ai făcut desenul. Dar poate și ce ai în suflet!
Un peisaj este, într-un fel, și o mărturie despre locul din care îl privești.
Dar poate fi și ceva mai mult. Este o oglindă a celui care îl creează.
Doi oameni pot privi același munte și pot vedea lucruri diferite. Unul va observa lumina, altul umbrele. Unul va fi atras de o casă, altul de pădure. Unul va desena un cer larg, altul va lăsa muntele să ocupe aproape tot spațiul. Și, fără să-și dea seama, fiecare va pune în desen câte ceva din propria lui sensibilitate.
Cred că aceasta a fost una dintre lecțiile cele mai importante pe care le-am primit atunci, fără să știu că este o lecție.
Să privesc, nu doar să văd. Să privesc!
Astăzi, foarte puțini mai desenează după natură. Este atât de simplu să deschizi un calculator și să găsești într-o clipă mii și mii de peisaje. Unele sunt fotografii, altele sunt imagini prelucrate, iar multe dintre cele care circulă astăzi sunt create chiar cu ajutorul inteligenței artificiale.
Sunt spectaculoase, uneori chiar uimitoare.
Dar există ceva ce nu poate fi înlocuit atât de ușor: privirea omului aflat în fața lucrului pe care îl pictează.
Să stai acolo, în fața muntelui, să vezi cum cade lumina într-o anumită oră, cum se schimbă culoarea stâncii după ploaie, cum se pierde o casă în ceață sau cum o rază de soare taie pădurea într-un anumit moment al zilei.
Să fii acolo. Să vezi. Să alegi ce păstrezi și ce lași deoparte. Să interpretezi ceea ce vezi prin propria ta sensibilitate. Asta este mai mult decât reproducerea unei imagini.
Este întâlnirea dintre om și natură. Iar poate că tocmai aici se află una dintre diferențele esențiale dintre o imagine și o pictură.
Imaginea poate arăta un loc, dar pictura poate spune cum l-a văzut cineva.
Și poate că tocmai asta ne învăța doamna Mihail, fără să ne dăm seama:
să privim lumea cu ochii noștri.
Orele de desen și pictură erau minunate. Poate că au fost, fără să știu atunci, cele mai frumoase ore din viața mea de școlar.
Materialele erau puține. În librării găseai doar câteva culori de apă chinezești, eternele pensule care începeau să se desfacă imediat ce se îmbibau cu apă și blocurile de desen ale căror foi deveneau, de la un an la altul, tot mai subțiri, pe măsură ce regimul făcea economii peste tot.
Dar pentru noi nu conta prea mult. Din puținul acela făceam lumi întregi. O cutie cu acuarele era suficientă ca să ne deschidem în față un univers. O coală de hârtie era un loc în care puteam fi liberi. Pensula, chiar și aceea cu firele care se desprindeau în apă, devenea prelungirea mâinii și a imaginației noastre.
Poate că tocmai pentru că aveam atât de puține materiale învățam să facem atât de multe cu ele.
Apoi a venit o toamnă rece și ploioasă.
Cea mai tristă toamnă din viața mea de școlar.
Pe 5 octombrie 1978, chiar de Ziua Învățătorului, a murit bunica mea.
Pentru mine, decesul ei nu a însemnat doar pierderea unui om drag. Odată cu ea se rupea ceva din lumea aceea în care crescusem. Lumea copilăriei mele, cu casa, cu școala, cu muntele, cu lucrurile ascunse în bufetul ei și cu toate acele mici comori din care îmi hrănisem imaginația.
După moartea ei, a trebuit să plecăm din Bușteni și să ne mutăm la Brașov. Pentru un copil, o astfel de rupere nu este doar o schimbare de adresă.
Este o despărțire de o lume întreagă. Îmi amintesc și acum ultima zi. Eram în gara din Bușteni și așteptam trenul care avea să mă ducă departe de copilăria mea. Nu știam, desigur, să spun lucrurilor pe nume. Nu știam că acel tren nu avea să mă ducă doar într-un alt oraș, ci avea să închidă, pentru totdeauna, o parte din viața mea. Și atunci am mai întâlnit-o, pentru ultima dată, pe doamna Mihail.
I-am spus că ne mutăm. M-a îmbrățișat cu căldură și mi-a urat succes la noua școală.
Și mi-a spus să continui să desenez. Atât. Poate că pentru ea a fost un gest firesc, de profesoară care își ia rămas-bun de la unul dintre elevii ei. Pentru mine însă, acea îmbrățișare a rămas. Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani. Am schimbat orașe, am trecut prin bucurii și tristeți, am întâlnit oameni buni, am întâlnit și canalii, am uitat multe lucruri și am învățat altele.
Dar n-am uitat că, într-o gară din Bușteni, într-o zi rece de toamnă, o profesoară m-a îmbrățișat și mi-a spus să continui să desenez.
Și am continuat. Poate că nu întotdeauna a fost ușor. Poate că au fost ani în care viața m-a dus în alte direcții, în care desenul și pictura au trebuit să aștepte. Dar undeva, în mine, a rămas acel copil din Bușteni și vocea blândă a doamnei Mihail: „Să continui să desenezi.”
Uneori mă gândesc că există oameni care ne schimbă viața fără să știe. Nu prin discursuri mari. Nu prin lecții complicate. Ci printr-un gest, o încurajare, o privire sau câteva cuvinte rostite exact atunci când avem nevoie de ele. Poate că aceea a fost ultima mea lecție de desen de la doamna Mihail. Nu despre culori. Nu despre perspectivă. Nu despre cum să așezăm muntele pe o coală de hârtie. Ci despre faptul că trebuie să mergem mai departe și să nu lăsăm lumina să se stingă.
Trenul a venit. Și am plecat din Bușteni. Dar, într-un fel pe care numai acum îl pot înțelege, lumina de la ora de desen a plecat cu mine. Nu știu unde și-a încheiat drumul doamna Mihail. Poate că, asemenea multora dintre oamenii care ne-au fost dragi în copilărie, a plecat de mult din această lume. Dar, dacă există undeva un loc în care ajung toate lucrurile bune pe care le dăruim fără să știm, atunci poate că acolo ar trebui să ajungă și mulțumirea mea.
Doamnă Mihail, dacă aș mai putea să vă întâlnesc astăzi, nu v-aș spune prea multe. V-aș spune doar atât: am continuat să desenez.
Răzvan Gabriel Mateescu 18 august 2026
Alte texte scrise de RGM:
Comoara din bufetul de bucătărie
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO56 REVO 0000 1487 5624 2088
text și foto: Răzvan Mateescu
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.
Nu există beneficii sau produse garantate.