Prietenia adevărată nu face gălăgie. Nu intră în viața ta cu fanfară, contract, ștampilă și inventarul obligațiilor. Nu te sună ca să verifice dacă mai ești util sau dacă ai divorțat.
Prietenia adevărată e foarte simplă. Și curată: „Sunt aici.” Și atât. „Sunt aici când ai chef să vorbești. Sunt aici când n-ai chef să vorbești. Sunt aici când ai câștigat și când ai făcut o prostie monumentală — deși, în cazul celei de-a doua, e posibil să râdă puțin înainte să te îmbrățișeze.” 🙂
Prietenia nu exclude umorul. Dimpotrivă. Uneori, cel mai tandru lucru pe care îl poate face un om pentru alt om este să-i spună: „Hai, termină cu aberațiile, vino să bem o bere rece sau o cafea!”
Un prieten adevărat nu te sufocă. Te respiră! Îți lasă loc. Nu îți invadează tăcerile, nu îți cere explicații pentru fiecare absență, nu transformă apropierea în proprietate privată. Știe că oamenii nu sunt apartamente închiriate cu contract pe perioadă nedeterminată și că dragostea — în toate formele ei frumoase — nu are nevoie de lacăt.
Am avut o „prietenă” care mi-a zis de la obraz că… ea nu acceptă să îi scriu pe whatsapp, ea vrea să comunicăm verbal, pentru că așa este normal și de bun-simț. Ău!
„Păi am treabă, fata mea, nu pot sta cu deștul pe litere sau cu telefonul la clăpăugă ca să-ți ascult ție vocea (aberațiile!)! Știi? Eu mai și muncesc! Dacă îți scriu pe whatapp sau își trimit inimioare, nu înseamnă că-s lipsită de educație, ci că NU POT vorbi!” … ..i-am zis.
Ea nu lucra nicăieri pe vremea aia. Dar avea suficienți bani de la soțul ei. Și când zic „suficienți”, nu exagerez! Tipa știa să se respecte. Nu intru în amănunte. 😉
Când a citit ce i-am scris, tipa s-a jignofit profund. M-a certat! Mi-a aruncat în cap cu proverbe despre prietenie și cu citate din Biblie (Ah, am uitat să vă spun că e toată un citat din Biblie. Despre ORICE ai vorbi cu ea: sex, bătaie, poezie, politică, muci, Bixtonim, paradis sau diaree, îți bagă câte un citat din Biblie!!). O știe pe de rost! Jur! Mistică. Habotnică. Dar eu o simpatizam pentru că ne știam din 1993, era o fată agreabilă atunci și… am luat-o cu tot cu amintirea acelor splendide vremuri din viața mea.
Plus că era generoasă, mi-a făcut multe daruri, a cumpărat de la Artizanescu tablouri pictate de Răzvan ajutându-ne foarte mult. Da, recunosc. Aș fi o nemernică dacă nu aș recunoaște.
Dar, la un moment dat, imediat după alegerile din 2024 și după ce a văzut pe Facebook că am fost la mitingul Pro Europa a intrat în crize de isterie și mi-a trimis un mesaj imbecil („suntem ceea ce facem”, ca s-o parafrazez! :))… în care mă acuza de ipocrizie, inconștiență și neseriozitate. 🙂 Și m-a blocat peste tot. Niiinooo-niiino!
Ete pârț. Am plâns cu spumele Dunării! 🙂 M-am bucurat c-am scăpat de ea. Sper să n-o mai întâlnesc în viața mea! Băști! 🙂
Revin: cum mai trebuie să fie un prieten adevărat? Să se bucure de tine. Să se bucure când te bucuri. Să te admire sincer. Să vadă în tine ceva frumos și să nu simtă nevoia să-l strice, să-l compare cu al lui sau să-l transforme într-o competiție. Să poată spune: „Ești extraordinară” fără să audă imediat în mintea lui întrebarea: „Dar eu?”
Uneori, cel mai bun prieten al tău poate fi un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Un om care te-a citit într-o noapte în care nu știai cui să-i spui că te doare. Un om care ți-a scris câteva cuvinte exact când aveai nevoie de ele. Un om care nu ți-a ținut mâna niciodată, dar a reușit, printr-un mesaj, printr-o voce, printr-o înțelegere aproape inexplicabilă, să te strângă în brațe.
Există oameni care nu te-au atins niciodată și totuși au lăsat urme de tandrețe mai adânci decât cei care te-au ținut ani întregi de mână. Și există, din păcate, reversul. Oameni cu care ai împărțit ani. Zile de naștere. Secrete. Drumuri. Mese. Necazuri. Poate chiar o parte din tinerețe. Oameni despre care ai spus, fără ezitare: „Ăsta e prietenul meu!” Și apoi, într-o zi, se întâmplă ceva. Nu neapărat spectaculos. Uneori nici măcar nu există o mare trădare, o scenă dramatică sau o ușă trântită. Doar începi să vezi.
Și ceea ce ai crezut că era argint curat se dovedește a fi tinichea care-ți lasă urme verzi pe mână. Sau pe gât.:)
Iar o prietenie de-o viață care se dovedește falsă are ceva din tristețea unei coroane mortuare din flori de plastic: de la distanță pare solemnă, aproape impresionantă; de aproape vezi materialul ieftin, culorile obosite.
Poate că aceasta este una dintre cele mai amare lecții ale maturității: nu orice relație care durează mult este și profundă. Doare să descoperi că ai fost loială unei imagini, nu unui om.
Doare să afli că pentru tine prietenia era adăpost, iar pentru celălalt era conveniență, un mizilic. Că tu ai venit cu inima-n palme, iar celălalt cu mâna-n cur.
Dar, după un timp, durerea fuge și în locul ei apare discernământul. Înveți să nu mai numeri prietenii. Îi alegi.;) Puțini, dar buni.
Pentru că, până la urmă, nu cantitatea de oameni din jurul nostru spune cât de iubiți suntem, ci calitatea luminii pe care o lasă în noi după ce pleacă.
Cred că aceasta este adevărata avere: să ai câțiva oameni în fața cărora nu trebuie să fii nici mai deștept, nici mai puternic, nici mai vesel decât ești. Și nici să te judece sau să te plesnească peste bot cu citate din Biblie. 🙂 Chiar dacă unele dintre ele sunt chiar valoroase.
Unii oameni strălucesc doar când sunt priviți. Alții luminează chiar și când nu îi vede nimeni. Pe aceștia merită să-i ții aproape. Cu recunoștință. Și, dacă ai norocul să-i ai, spune-le din când în când că te gândești la ei și că îi iubești! Haidipup!
DFM 14 august 2026
Citește despre prietenie și aici:
Se întâmplă să fii loială unei imagini – mai corect, omului care era când v-ați împrietenit. Numai că, în mulții ani scurși între timp, voi două ați evoluat diferit, și nu mai aveți nimic în comun, în afară de un petic de trecut. Mi-a fost și mie greu să înțeleg asta.