Mi-am cumpărat sandale ieri. De la Lidl. 60 de lei. „Jafuri penale”, ar spune în gândul lor unii. 🙂 Ha! Mi se fâlfâie! Pentru mine sunt perfecte.

Aseară, nu știu ce m-a îndemnat să probez o pereche. Doar dreptul. Așa procedez mereu. Niciodată nu le încalț pe ambele și mai mult de cinci minute nu stau la „probe”. Nu am răbdare.

Talpa încălțărilor e moale, cu burețel, pielea ecologică nu zgârie, nu irită. Ce-mi trebuie mai mult? 🙂

Ce voiam să vă mărturisesc e că, de fiecare dată când îmi introduc piciorul în pantofii noi și în special în sandale, pentru câteva secunde mă rup de prezent. Mi se face frig și mi-e bine. Închid ochii…

Simt cum mama, cu mâinile ei frumoase, îmi vâră sandaua pe lăbuță. Pac! Țac! Tac!

Îi aud glasul: „Dani, mergi puțin, să vedem cum calci!”

Doamne, ce bucurie era când îmi cumpăra săndăluțe de la Gara De Nord (era acolo un magazin) sau de pe Titulescu! Toate stăteau cuminți pe raft, aveau forme rotunjite, iar culoarea lor vie îmi lua ochii. Cum mai mirosea pe atunci la raioanele de încălțări! Uuuuu! 😉

Să fi fost prin 1975? Sau poate 1974? Era un amestec minunat de parfum dulce, catifelat, înțepător și cald, de iarbă moale. Magazinul de pantofi era un castel al miresmelor de piele, cu prințese și zâne care te încălțau și de descălțau…

Vânzătoarea-prințesă dispărea printre rafturi, iar eu simțeam că nu mai am răbdare deloc.

După câteva minute, timp în care săream de colo-colo, mă foiam și mă învârteam ca un titirez, femeia revenea cu perechea mult așteptată: săndăluțe ca de jucărie, numai și numai pentru mine. Uraaa!

Când mergeam cu tata, era un spectacol totul. Circ făceam!

Râdeam până la sufocare, pentru că mă trăgea de degete făcând zgomote ciudate cu limba, pârțâia, plescăia, cucăia, fluiera și mă gâdila acolo, de față cu toată lumea. Dădeam din picioare și strigam: gata, tataaaa, gataaa!”

Râdeau toți din jurul nostru. Râdeau vânzătoarele, râdeau copiii, părinții, mi se părea că și săndăluțele mele râdeau, dar și surorile lor din rafturi… Hihihihi! Hehehehe! Hohohoho!

Tata îmi cumpăra mereu încălțările cu un număr sau două mai mari, nu ca mama care avea grijă mereu de asta. Zicea: „Ei, nu-i bai, îi crește copita repede!”

Și zâmbea.

Dar mama îl certa: „Lasă că știu eu cum faceți voi când vă trimit la magazin! O gâdili, asta dă din picioare și nu mai vezi dacă sunt bune sau nu sandalele. Uite, îi flencăne!”

Dar tata n-o asculta niciodată. 🙂

De-asta vă zic: de fiecare dată când îmi cumpăr ciubote de orice fel, îmi amintesc de dragii mei părinți și de fericirea supremă a unei fetițe cu ochii mari, tunsă ca un băiețel…

Și bucuria îmi aprinde obrajii pentru câteva clipe. Apoi se stinge ca o lumânare linsă de vânt.

DFM 13 august 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.

Mai citește și astea, dacă ai chef:

Cea mai frumoasă rochiță din lume

S-a rupt gheața cu mine, am căzut în lac și mi-am pierdut cioara în metrou