Când Minodora, cea mai grasă și mai belalie găină a Bențoaiei, a căzut cloșcă, m-au apucat pandaliile de fericire. Unul dintre puiuți urma să fie al meu și numai al meu.

„Mno, țâie țî-l dau pă ăl mai fain, numa stai la un loc și țâpă jos pchicioarile di pă masă și n-o mai controla atâta cloța la tuhăs, nu ies puii mintenaș. Ai o țâră răbdare!”, zicea Bențoaia, amenințându-mă cu palma.

Am ascultat-o pentru că eram bine dispusă, că altfel…

Așa zicea ea: cloța, nu cloșca. 😊

Zilnic o întrebam, țipând de la mine din casă: „Maioooo! A născut Minodora?”

Bențoaia zbiera și ea de se auzea până la cofetăria de pe Titulescu, pun pariu că vibra și sucul din pahare: „Mno, bată-tie sfântu’ Teodosie păste bot, dară găina nu naște, ea oauă!”

Alergam până acolo (curtea era lungă, iar camerele stil vagon se țineau de mânuțe) și, când ajungeam la cuibar, o trăgeam pe Minodora de coadă să văd minunea. Au ieșit sau nu puiuții?

Dar își apăra ouăle, mă ciupea până la sânge și mă alerga prin toată curtea. Zbieram de groază și, cu lacrimi în ochi, mă duceam la Bențoaia s-o pârăsc.

Bunică-mea râdea cu gura până la urechi. Ochii ei aveau culoarea lemnului de la șifonierul în care nu aveam voie să umblu niciodată. Nuanță tainică și rece ca o cruce nouă din cimitir. Râdea și râdea: „Ioi, a kurva életbe, Pavăl, că binie ți-o făcut, rossz kislány!! Ce treabă ai tu acolo? Ți-oi zâce când or ieși. Acu’ gata! La joacă, nu-mi sta pă grumaz!”

M-am bosumflat și n-am mai atins o pană de găină până când… până când m-a strigat tataia, într-o dimineață: „Dănuță! Hai că ies puii!”

Vaaai! Am ajuns într-o clipită, gâfâind. Toți puii spărseseră coaja de ouă cu ciocuțurile și ieșiseră la aer. Afară de unul, care rămăsese întreg. Am fost dezamăgită. Arătau urât, erau uzi, fără fulgi și piuiau ca disperații.

„Ce-s porcăriile astea? Și ăla de ce nu a ieșit din ou?”, am întrebat-o pe Bențoaia.

„Hülye vagy! Nu-s porcării! Ai răbdare! Ăla-i al tău. Codașu’.”

A doua zi, cincisprezece bulgărași de lumină se roteau în jurul cloței, care încă stătea pe oul meu.

„Of, nu mai iese o dată?”

Și… spre seară, când îmi pierdusem orice speranță, crezând că o fi murit, am văzut cum Minodora se ridică (eu o păzeam!) și cococo-cococo a dat de veste că ultimul pui a spart coaja. Doamne! Era negru. Și al meu! Al meu, al meu, al meu!

„Aista-i un cocoșel”, mi-a zis mândră Bențoaia. „Să nu care cumva să-i faci vreun rău, că dracu-i al tău!”

I-am pus numele pe loc: Calimero, așa cum văzusem eu la un desen animat de la televizor.

Cât de mult îl iubeam! Nu vă puteți imagina ce bucurie era pe o fetiță de cinci ani, că atâta aveam. Cinci ani!

Bine, nu înțelegeam că puiul ăla trebuie să stea lângă mă-sa, îl furam mereu și îl duceam în casă, unde îl pupam, vorbeam cu el, îl smotoceam, mi-l puneam pe cap, îl lăsam să meargă pe mine, îl împodobeam cu floricele… Iar el: „piu-piu-piu”, era atât de drăgălaș.

Fericirea asta pură ca un înger s-a încheiat brusc într-una din zilele care au venit. Ghinion? Blestem?

Nu știu. 🙁

Ce-am făcut? Mă cocoțasem pe masa din bucătăria Bențoaiei ca să ajung la o căniță în care beam eu lapte de obicei. Eram încălțată și ea m-a prins: „Tulai, Doamnie, ce-ai șciut face, prostană ce iești! Încălțată cu ciubotele? No, stai că-ți arăt io țâie!”

Și m-a luat la alergat. Am sărit de pe masă, zdup! Și am fugit repede-repede prin curte, ca să mă ascund în casa mea. Nu se știe cum, Minodora și puiuții ei ieșiseră din țarcul unde îi sechestrase bunică-mea și ciuguleau fără nicio grijă pe alee.

Am intrat ca o furtună în ei. ☹ Mi-am dat seama că e prea târziu să mă opresc, aș fi căzut peste ei. I-am ocolit cât am putut, am țopăit. Dar…

Singurul pe care l-am lovit cu piciorul a fost iubitul meu Calimero. Singurul! Ceilalți au scăpat.

M-am ascuns în casă și am încuiat ușa. Inima-mi bubuia-n ochi, în limbă și-n buzele cu care l-am pupat ultima oară pe sărmanul meu puiuț.

Am mai auzit-o pe Bențoaia cum mă suduia în ungurește și cum plângea în hohote. A bubuit la ușă, dar nu i-am deschis. Îmi era groază și de ea, și de ce am făcut.

„Tulai, Doamnie, prunc rău ce iești! Vină să vezi! Calimero îi gata, Hülye vagy! Țî-l las pă prag, ni. Să-ți vezi opera.”

Și plângea… plângea. Între noi era o ușă ca un mormânt.

Plângeam și eu: „N-am vrut! N-am vrut să-l omoooor! Nu am vruuut! Puiuțu’ meeeeu! Calimeruțu’ meu scump! Iartă-măăăă!”

M-am ghemuit pe jos și am urlat cu toată ființa mea. Regretam amarnic. „De ce am fugiiiit? De ceee? De ce l-am lovit tocmai pe el???”

După ce am simțit că Bențoaia a plecat, am deschis ușa. Jos zăcea micuțul meu Calimero. L-am luat în palmă și am suflat spre el. Pufulețul i se ridica trist. Era călduț încă. L-am strigat: „CALIMEROOO! Iartă-măăăă!”

Nu mai zicea nimic. Căpșorul îi atârna, iar gheruțele i se chirciseră. Peste ochiuții lui căzuse întunericul. Din ciocuțul deschis i se prelingea o lacrimă rubinie și, în clipa aia, am simțit că tristețea mă arde ca un jar pe dinăuntru.

Când îmi aduc aminte de el, mă arde și azi.

a kurva életbe, Pavăl — Fir-ar Pavăl al dracului (aprox.)
rossz kislány — fetiță rea
Hülye vagy — „Ești proastă”

DFM 7 august 2026

Fotografia cu fetița e generată cu inteligența artificială.

Textul nu! E al meu!