Voi știți că eu iubesc gările și trenurile și nu aș scrie absolut nimic exagerat sau defăimător la adresa lor. Acum, însă…nu mai pot să rabd.

Am fost săptămâna trecută la mare, la Eforie Nord. La ducere, trenul CFR a mers impecabil, am avut aer condiționat și a fost curat. Nu a întârziat deloc.

La întoarcere, pe 31 iulie 2026, n-am găsit o legătură directă, așa că am fost nevoită să merg din Eforie Nord până la Constanța cu un tren și de acolo cu altul. Nu mai zic că era o căldură infernală, fără pic de adiere de vânt!

Am așteptat în gară, în plin soare, 30 de minute. Cam atâta a fost întârzierea trenului R 8810, care trebuia să ajungă la 16.05. De ce? De chichi, doi lei ridichi. Nu ni s-a spus. Ce contam noi?

Nu vă puteți imagina ce nebunie a fost la urcare! Copii, bunici, mătuși, mame și tați, colace, pălării, papornițe, trolere, valizoaie, cărucioare cu bebeluși, urlete… „Viorica, vino lângă mine! Virgile, unde e Marcel? Nicușor, ține de valiză! Costele, da’ mama soacră unde-i?” etc…

Înăuntru? Iadul! Vagoanele nu numai că nu aveau aer condiționat, dar geamurile nu se deschideau decât un centimetru. Erau legate (controlate?) cu sârme, lăsând doar o mică distanță de intrare a aerului, cât să intre un deget de om, mai subțire.

Măcar dacă ar fi fost deschise larg, ar fi fost ceva. Dar nu!

Duhorile? De nesuportat. Îți venea rău instantaneu. Te sufocai. Mirosuri de transpirații, cauciuc încins, ulei de plajă, parfum, ceapă, pește (uuuuuuuu, daaaa! :)), usturoi, toate combinate cu „aromele” sulfuroase de bășini fâsâite slobozite de oameni iritați care abia au terminat de halit șaorme, porumb fiert și înghețată de mango.

Cei care stăteau jos și aveau locuri erau fierți. Pe holuri, bagaje. Nu puteai trece. În fața budelor, iar bagaje și iar persoane. Parcă nimerisem într-un tren al groazei care ducea la Birkenau, Doamne iartă-mă!

Copiii țipau, bebelușii se căcaseră pe ei, iar alții vomau. Cred și eu, cât să reziste, săracii? Bătrânii erau leșinați, abia respirau, nu mai scoteau un sunet și încercau să-și facă vânt cu orice aveau la îndemână: evantaie, biletul de tren, telefoane sau cu palma. Curgeau apele pe toți, inclusiv pe nașul care, în contrast izbitor cu suferința celor din vagoane, râdea de parcă pleca de la nuntă. Am vrut să-l întreb ce fumează, dar privirea lui m-a blocat instantaneu, așa că am tăcut.

Când am ajuns în gara Constanța, eram cu toții uzi de parcă făcuserăm duș în zoaie.

Afară, deși erau peste 30 de grade Celsius, mi s-a făcut frig. Dârdâiam. Am fugit să prind celălalt tren, spre București. Mai aveam puțin și-l pierdeam. Și nu din vina mea, care am plătit pentru un oarecare confort! Degeaba!

Cam asta a fost minunatul drum cu chefereul dinspre litoral spre București.

Voi ce experiențe neplăcute aveți din călătoriile cu trenul?

DFM 9 august 2026