„Cine știe numai matematică e un bou!” 🙂 Povestea unei ecuații nerezolvate…

N-am avut niciodată o relație cordială cu matematica, deși în familia mea această disciplină era tratată aproape religios. Oricât m-am străduit — sau, mai exact, oricât am fost constrâns — n-am reușit să calc pe urmele fratelui meu, care a avut succese remarcabile în domeniu. Eu eram oaia artistică a familiei: voiam desen, literatură, visare. Familia voia ecuații.

În primii ani de școală, la Bușteni, am avut un profesor de matematică ce inspira o groază aproape biblică. Copiii se ridicau în picioare în fața pupitrelor încă din pauză, doar când îi auzeau glasul tunând pe holuri. Mie, copil fiind, mi se părea că se rup norii în pieptul Caraimanului când vorbea.

Unii colegi au căzut la propriu sub demonstrațiile lui pedagogice. Îmi amintesc și acum de Cătălin Răzvan, pe care îl dădea cu capul de tablă până îi curgea sânge din nas. Atmosfera unei ore de matematică semăna cu aceea dintr-o măcelărie înainte de tranșare. Stăteam toți cu inima sărită.

Asta se întâmpla acum cincizeci de ani. Țin minte totul de parcă ar fi fost ieri.

Dacă te plângeai acasă, luai bătaie și de la părinți, pentru că sigur erai leneș și nu învățai. Puțini părinți știau cu ce se mănâncă matematica, dar toți știau că matematica e sfântă. Profesorul de matematică era un fel de Dumnezeu pământesc. Nu-l contestai. Te supuneai.

Și, într-un fel, aveau dreptate. În România acelor ani, fără matematică nu existai. Nu intrai la facultate, nu aveai viitor, nu contai. Meditatorii de matematică și fizică au făcut averi.

Mai târziu, la Brașov, am întâlnit profesori ceva mai omenoși, dar la fel de captivi în propria abstracțiune. Și poate aici e cheia. Matematica este o știință exactă, dar abstractă. Iar oamenii care o practică la nivel înalt ajung, inevitabil, să semene cu domeniul lor: riguroși, străluciți, dar adesea rupți de fluiditatea haotică a naturii umane.

În liceu am ajuns la medicul școlii, un personaj monumental. O fiară de om. Într-o zi l-a dat afară din cabinet chiar și pe director. Cu mine era blând, pentru că îi duceam smochine. Prinsesem ideea că îi plac și, în socialismul de atunci, smochina era mai eficientă decât orice recomandare.

Într-o zi m-a întrebat ce materie îmi place. M-am umflat în pene și am răspuns: „Matematica”.

S-a uitat la mine și mi-a zis:

— Cine știe numai matematică e un bou!

Replica m-a lovit ca un clopot care bălăngăne în cap.

Apoi m-a întrebat ce știu despre Eminescu. M-a întrebat cum o chema pe iubita lui. I-am răspuns corect.

— Bine că știi gagicile lui Eminescu, dar operele nu le știi.

Dialogul ăsta mi-a rămas în cap toată viața.

Anii au trecut. Am continuat să admir matematicienii de performanță. Am prieteni străluciți în cercetare. Le respect mintea.Dar am început să înțeleg ceva esențial: inteligența abstractă și înțelepciunea practică nu sunt același lucru.

România a avut un președinte profesor de fizică. Acum are unul matematician. Și mulți au proiectat asupra acestui fapt o speranță aproape mistică: „În sfârșit, cineva care știe calcule va rezolva calculele țării.”

Numai că politica nu e algebră. În matematică, 2 + 2 fac 4. În politică, 2 + 2 pot face 5 dacă ai majoritate parlamentară. Sau 1, dacă ai trădări suficiente. În matematică, demonstrația închide discuția. În politică, demonstrația abia o deschide. În matematică, necunoscuta se află. În politică, necunoscuta depune moțiune.

Astăzi, unii politicieni se chinuie să adune voturi. Alții se chinuie să scadă din ele prin combinații care n-au nimic de-a face cu științele exacte și totul de-a face cu oportunismul, șantajul și instinctul de conservare. Se fac calcule, dar nu matematice. Se calculează cât mai suportă populația. Cât mai ține nervul social. Când explodează vulcanul. Și, mai ales, cine apucă să fugă primul?

Matematicianul de la vârful statului încearcă să pună rigoare peste un balamuc în flăcări. Problema este că România nu seamănă cu o ecuație, ci cu un poem scris de un poet beat, care s-a pișat pe bancheta din spate a unui taxi fără frâne.

Aici nu funcționează axiomele. Aici funcționează pilele.

În tot acest spectacol reapărut din subsolul istoriei, mă trezesc gândindu-mă la vorba medicului din liceu. Poate că avea dreptate. Cine știe numai matematică riscă să creadă că oamenii pot fi ordonați în coloane.

Dar oamenii nu sunt coloane. Sunt contradicții, spaime, resentimente, vanități, foame, memorie și instinct.

Iar România, mai mult decât orice, refuză să fie rezolvată. Nu de alta, dar ecuația noastră națională are prea multe necunoscute și prea mulți impostori care pretind că dețin soluția.

Iar când mă uit la ce se întâmplă azi, nu pot să nu mă gândesc că trăim într-o țară condusă ca o problemă de matematică rezolvată la tablă de un elev sigur pe el, dar care a greșit semnul încă din primul rând.

Rezultatul?

O problemă grea, rezolvată greșit, dar predată cu maximă încredere.

Răzvan Gabriel Mateescu 22 iunie 2026