Există sunete care au dispărut din lume fără ceremonie. N-au avut parte de necrolog, de comemorare, de ultim omagiu. Nici măcar nu ne-am dat seama când le-am auzit pentru ultima oară. Pur și simplu, într-o zi, n-au mai fost. Și poate că cele mai dureroase dispariții sunt tocmai acestea: cele pe care nu le observăm în timp ce se petrec.
În orașul meu natal, Bușteni, unul dintre primele sunete pe care le-am auzit după ce am deschis ochii spre lume a fost sirena fabricii de hârtie. Ea chema oamenii dimineața la lucru, apoi îi chema din nou la schimbul doi. Pentru mine, copil fiind, nu era doar un sunet industrial. Era un fenomen al naturii, aproape un animal sonor.

Sirena urca spre Caraiman aproape material, ca o substanță compactă. Când ajungea sus, părea că se sparge în mii de bucăți de pieptul muntelui. Ecoul ei o lua apoi la fugă prin poienile alpine, ricoșa din stâncă în stâncă, după care dispărea. La prânz revenea, precisă și neabătută, încurajatoare și autoritară în același timp. Muncitorii erau înghițiți în pâlcuri de pântecul întunecat al uzinei, de unde aveau să iasă după opt ore de muncă.

Și fabrica avea glasul ei lăuntric. Mașinile purtau nume ciudate, aproape preistorice — Hidrapulpăr, Hidrafainăr sau Defibrator, după cum menționa Mihai Tunaru în cartea sa „Poarta spre 1000 de coline” și altele asemenea, de parcă nu erau utilaje, ci animale industriale dintr-o eră dispărută. Fiecare avea un zgomot specific, o respirație proprie, o mecanică sonoră imposibil de confundat. Fondul sonor era infernal în halele fabricii și se zicea ca orice muncitor care lucra aici trebuia să știe să fluiere.

După Revoluție, fabrica s-a închis. Sirena a amuțit. Mașinile au tăcut și ele pentru totdeauna. Dar sunetele acelea n-au dispărut cu adevărat; au rămas suspendate undeva în mine, ca niște fosile acustice.

Copilăria mea e plină de astfel de relicve sonore.
Îmi amintesc telefonul cu disc: mârâitul fin al plasticului care rumega numerele, revenirea lentă a discului, tonul continuu din receptor. Sunetul acela pur, matematic — „Laaa” — după care unii își acordau chitara. Astăzi aproape nimeni nu mai cunoaște răbdarea pe care o cerea un telefon cu disc, nici mica muzică mecanică a formării unui număr.

Vecina noastră, coana Valeria, avea un clopot de vacă. Tata îl împrumuta când mergea la meci, ca să facă galerie. Era convins că Rapidul va câștiga doar dacă el se află în tribună agitând clopotul. Pentru mine, acel clopot era cel mai puternic sunet din lume, cu excepția clopoțelului de la școală. Cele două nu puteau fi confundate: unul anunța speranța, celălalt disciplina.

Mai era și sunetul mașinii de scris, pe care îl auzeam când mergeam la mama la serviciu. Sunet rece, instituțional, sec, aproape birocratic. Lovituri scurte de metal, urmate de clinchetul acela scurt, inconfundabil, de la capătul rândului. Un sunet al unei lumi în care cuvintele aveau greutate fizică. Mai era și Heliograful, cu sunetul lui inconfundabil, cufundat în aburi de amoniac, strămoșul Xerox-ului și imprimatei de azi.

Cine își mai amintește astăzi cum suna claxonul autobuzului Tudor Vladimirescu, bătrânul și sârguinciosul vehicul care mergea de la Azuga până la Sinaia? Sau motorul unui Trabant, al unui Wartburg, ori al autobuzelor Ikarus? Dar cum făcea Mobra sau motocicleta Hoinar, pe care „zburau” bunicii noștri?

Motorul autobuzului suna de parcă torcea o pisică uriașă. Dar avea în el și ceva protocolar, oficial, de parcă simpla lui prezență administra ordinea lumii. La fel îmi amintesc autocarele Mercedes Setra ale copilăriei mele. Au dispărut și ele. Nimeni nu le mai știe glasul. Au plecat să doarmă în propria lor istorie de autobuze, minuni ale tehnicii la vremea lor.

Înainte de electrificarea completă a magistralei CFR 1, am apucat să văd și să aud locomotivele Pacific trecând prin gara din Bușteni. Eram mic. Bunica mă ținea de mână și îmi povestea. După pensionare, ca învățătoare la școala CFR din București, avea permis CFR la clasa I. Calea ferată era lumea ei. Le știa pe toate.
Sirena locomotivei Pacific era înfiorătoare. Ecoul ei se pierdea pe dealul Zamora, sus, peste Castelul Cantacuzino. Mi-era frică!

Calea ferată taie și astăzi Bușteniul în două. Când eram copil, credeam că aceasta este marea împărțire a lumii: noi, cei de aici, și cei de dincolo de linii. Între cele două lumi circulau trenurile, trase de locomotive negre care pufăiau adânc, trăgând vagoane de marfă. Apoi au venit locomotivele diesel și diesel-electrice. Și ele aveau glasul lor, o altă gramatică a puterii.

Dar n-au dispărut doar marile sunete ale industriei. Au dispărut și sunetele mici, domestice, intime — cele pe care nici nu le observam tocmai fiindcă făceau parte din țesătura zilnică a vieții.
Sunetul căruciorului de butelii, cel al navetelor de lapte aruncate din camionul de aprovizionare la 3 dimineața. Scârțâitul landoului pentru copil. Mecanismele cu arc și roți dințate ale jucăriilor de odinioară. Zgomotul păpușilor vechi care, când le înclinai, spuneau cu o voce mecanică și ușor spectrală: „Ma-maaa”.

Tamburina, ciocanul muzical din librăriile anilor ’70, jucării nelipsite din casele românilor cu copii. Soneriile apartamentelor de bloc comuniste, fiecare cu timbrul ei metalic. Larma copiilor adunați la joacă în spatele blocului, la bara de covoare — poate una dintre cele mai dispărute muzici ale orașului românesc.

Și cine mai poate reproduce astăzi din memorie cântecul straniu al modemului dial-up când se conecta la internet? Triluri electronice, zgomote metalice, bruiaje și negocieri între mașini. Era sunetul unei porți care se deschidea spre o lume nouă.
Au dispărut sunete, fragmente din muzica unei epoci.
Nimeni nu-și mai aduce aminte când s-au auzit pentru ultima dată.

Dar poate că cele mai dureroase sunete nu sunt cele ale lucrurilor dispărute, ci ale oamenilor care au plecat.
Într-o zi, căutând printre obiectele din pod, am dat peste un robot telefonic vechi. L-am băgat în priză, mai mult din curiozitate, să văd dacă mai funcționează.
Încă trăia.
Din micul aparat am auzit încă o dată vocea mamei și a tatălui meu urându-mi „La mulți ani” de ziua mea.
Ei plecaseră de mult: mama în 2009, tata în 2012.
Și totuși, pentru câteva clipe, vocile lor au învins timpul.
Au venit spre mine de dincolo de lume.

În fiecare an, oriunde m-aș fi aflat, țineau să fie primii care mă felicitau. Ritualul acesta părea atunci firesc, aproape garantat de ordinea lumii. Abia după ce dispare înțelegi cât de fragil era.
Cred că, pentru fiecare dintre noi, acestea sunt cele mai dureroase sunete care pleacă și nu se mai întorc niciodată: vocile celor dragi.
Sunetul unei mame care te strigă.
Râsul unui tată.
Pașii cuiva pe care îi recunoșteai fără să ridici privirea.
Există un moment în viață când înțelegi că nu numai oamenii mor. Moare și vocea lor în lume. Moare felul lor unic de a spune numele tău.
Iar când ultimul ecou se stinge, rămâne tăcerea.

Poate că memoria este, în cele din urmă, ultimul mare muzeu al sunetelor dispărute.
Purtăm în noi sirene de fabrică, locomotive, claxoane, sonerii, jucării, mecanisme, râsete, voci.
O lume întreagă continuă să sune în interiorul nostru, chiar și atunci când afară s-a făcut liniște.
Și poate că adevărata dispariție începe abia atunci când nu mai rămâne nimeni care să poată spune, din memorie:
Așa suna lumea.
Așa suna mama.
Așa suna tata.

Răzvan Mateescu 2 iulie 2026

Dacă doriți să vedeți ce mai face, Răzvan, în afară de scris, intrați AICI! 🙂

Despre Răzvan:

Arta lui Răzvan Gabriel Mateescu își are rădăcinile în memoria afectivă a copilăriei și în fascinația pentru patrimoniul cultural românesc. Născut la 16 septembrie 1967, în Bușteni, artistul și-a descoperit încă de timpuriu vocația pentru desen și pictură sub îndrumarea bunicii sale, Maria Mărculescu, învățătoare și primul său mentor spiritual.

Universul artistic în care a crescut a fost marcat de povești despre oameni și destine legate de artă. Printre acestea, o amintire de familie avea să-i rămână definitorie: mătușa sa, Tanți Șerbănescu, a fost model pentru marele pictor Corneliu Baba în perioada în care artistul lucra, alături de tatăl său, Gheorghe Baba, la pictarea unor biserici din Prahova. Ani mai târziu, o întâlnire directă cu maestrul Corneliu Baba avea să lase o impresie profundă asupra tânărului Răzvan, consolidându-i admirația pentru marile valori ale artei românești.

Deși contextul social al perioadei comuniste i-a limitat accesul la studiile universitare de profil, pasiunea pentru artă nu a încetat niciodată să-l însoțească. A urmat cursurile Școlii Populare de Artă din București și, în paralel cu activitatea sa profesională în domeniul presei și al tiparului, a continuat să studieze cu perseverență istoria artei și opera marilor maeștri ai picturii.

Începând cu anul 2011, odată cu fondarea proiectului Artizanescu, dedicat promovării artei populare și meșteșugurilor tradiționale românești, realizat împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista Dana Fodor Mateescu, creația artistică devine o prezență constantă și esențială în viața sa. Experiența acumulată prin cercetarea patrimoniului tradițional se reflectă astăzi în lucrările sale, în care sensibilitatea contemporană dialoghează armonios cu valorile și simbolurile culturii românești.

Opera sa cuprinde icoane pe sticlă și lemn, pictură pe pânză, carton și suport lemnos, mobilier decorat manual și obiecte artistice inspirate din universul tradițional. Fiecare lucrare poartă amprenta unei căutări autentice, în care respectul pentru tradiție se îmbină cu expresia personală și cu bucuria creației.

Departe de tendințele efemere, demersul artistic al lui Răzvan Gabriel Mateescu este construit pe răbdare, studiu și sinceritate. Lucrările sale se regăsesc astăzi în colecții private din România și din străinătate, fiind apreciate pentru autenticitatea lor, pentru expresivitatea cromatică și pentru capacitatea de a păstra vie legătura dintre artă, memorie și identitate culturală.