Am geaca de blugi Stefanel din `90. E intactă. Mă rog, aproape. La una dintre mâneci are încă o mică arsură. De la… țigara lui. S-a destrămat puțin acum.

Am păstrat ruptura ca pe-o decorație, am purtat-o cu mândrie și demnitate de om care a pierdut. Era inima lui pe geaca mea de blugi. O atingea cu buzele și râdea:

„Asta-i de la țigara mea?”

„Aha…”

„Ce nebună ești!”

Amintirea venea de la EL, de la băiatul înalt, cu pleata inele, cu aromă de piele parfumată și de minciună cu ochi verzi. După el mi-am pierdut mințile vreo șapte ani și am deraiat de pe șinele mele micuțe și îndărătnice. Eram o zăludă, cu priviri tulburi. Dacă punea cineva palma pe mine, curentam!

Degetele lui căutau ceva, arsura, poate, pe materialul albastru, mă mângâiau, mă biruiau. Erau lungi, frumoase, de ascet, cu unghie lungă, ovală, femeiască. O pictură.

1990. Iulie. Cald al dracu`! Cerul de deasupra mea era ca și geaca. Vraiște, deschis la toți nasturii, parșiv, cu gânduri care dureau. El, cu degetele lui până la soare și-napoi, ținea o pană de pescăruș și-mi arcuia sprâncenele. Eu abia mă abțineam să nu râd. Un joc:

„Să vedem cine rezistă cel mai mult!”, zicea zâmbind ca un pungaș, cu toți dinții albi și tineri.

Mă gâdila rău, îmi dădeau lacrimile, era bine-n Paradis. Nu puteam rămâne acolo. Dar rezistam cel mai mult!

Și inima mea? Bumbudibum-bumbudibum, leșinată de amor, scotea limba, săraca, nu mai era bună de nimic. O cârpă roșie-n piept. Atât.

Geaca mea Stefanel. O purtam direct pe pielea încinsă de soare și colorată ca o ciocolată cu lapte. Costumul de baie, ghetele Adidas, OBLIGATORIU fără șosete! Mirosul de sare. Mirosul meu.

Nu mă înnegream niciodată. Nu puteam. Mă năpădeau pistruii. Un val, două valuri, o mie, un țipăt de pescăruș, Night in white satin.

„Heeei, care mi-a aruncat cu pietricica asta-n buric?”

Nu recunoștea niciunul. Ce, erau fraieri? 😉

Pletoșii din stânga râdeau, ascultau Black Sabbath și beau bere la pahar. Pletoșii din dreapta lingeau lichior Primula, de caise, și erau în transă cu toții. „Soldier of fortune”, Purple, of course.

Briza amesteca sunetele, așa că o parte din mine îl auzea pe Ozzy, celaltă pe Ian Gillan. La difuzoarele de la Radio-Vacanța era Janis Joplin.

Trebuia să intru în mare!

Ieșeam udă și mi-era frig. Geaca mă lua în brațe, ca o soră mai mare. Ca o placentă de culoarea cerului.

Șapte ani smulși din viața mea, făcuți scrum la crematoriu și aruncați în vânt. Dust in the wind…

Știam că greșesc, dar înaintam în greșeală. Știam că-mi fac rău, dar stăruiam ca o tembelă. Știam că drumul meu nu e lângă al lui. Știam! Dar continuam. Ca muribundul care se ține cu ghearele de încă o zi de viață. Până când… Până când?

Apoi, am plecat. Brusc.

Mi-am revenit destul de greu din demența iubirii. M-am schimbat ca după o boală. Mi-a trecut. Coaja a căzut de pe rană. Geaca însă a rămas la fel. Și cicatricile.

Dacă haina asta a mea ar avea guriță să vorbească! Câte apusuri de soare a tras ea în fibră! Câte Costineștiuri și Neptunuri a luat în pieptul ei încrezut, de puștoaică scăpată din hățuri! Câți stropi, sărați de mare, au sărutat-o pe mâneci?

Geaca mea nu m-a părăsit niciodată! Oamenii, da!

Geaca mea a mers cu mine la munte, s-a ținut de umerii mei la examenele de la facultate, pe la cursuri, a chiulit odată cu mine, a alergat după metrou, după autobuzul 336, după troleul 73, în Berceni, a alunecat pe gheață la Dristor sau aiurea, în Colentina, pe la conferințe de presă inutile și imbecile, la PDSR, PNL sau la PNȚCD (până la final, tot un drac!), a „cuvântat” relatări la radio, în direct, a scris CV-uri și scrisori de adio…

Geaca mea a rămas între etaje, într-un lift urât, cu gaură-n pereți, a plâns odată cu mine, dezamăgită, umilită și înfrigurată, a râs și a țipat la concertele rock, a duhnit a fum puturos de țigări amestecate și ude.

Geaca mea de blugi are mereu 20 de ani. Când o îmbrac, și eu am tot atât.

Dana Fodor Mateescu – 2010

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!