Vestea morții lui Sorin Mărculescu m-a atins într-un fel pe care nu îl poate avea o știre despre un om pe care îl cunoști doar din cărți sau din paginile ziarelor. Pentru mine, Sorin Mărculescu nu a fost doar poetul, traducătorul și marele hispanist despre care se vorbește acum. A fost vărul meu de-al doilea. Mama mea îi era mătușă, iar bunicii noștri au fost frați.

De aceea, printre toate cuvintele scrise în aceste zile despre opera lui, despre traducerile sale și despre locul pe care l-a avut în cultura română, eu mă gândesc și la o fotografie de familie pe care o păstrez. Sorin apare acolo când era mic, într-o lume care astăzi pare foarte îndepărtată. Fotografia este de la un eveniment de familie din perioada interbelică, tăierea moțului fratelui său, Florin. Sunt oameni ai familiei noastre, surprinși într-un moment care atunci era unul obișnuit, dar care, peste ani, a ajuns să fie o mică mărturie despre cei care au fost înaintea noastră.

Privesc fotografia și mă gândesc cât de mult poate încăpea într-o singură imagine. În ea nu este traducătorul celebru, nu este poetul citit și comentat de critici, nu este omul despre care astăzi vorbesc cu admirație cei din lumea literară. Este Sorin, copilul dintr-o familie din care fac și eu parte.

Un nume important pentru literatura română

Sorin Mărculescu a plecat la aproape 90 de ani, lăsând în urmă o operă care l-a așezat printre cei mai importanți traducători români ai literaturii de limbă spaniolă. A fost poet, istoric literar, eseist și unul dintre acei intelectuali pentru care literatura nu a fost o simplă profesie, ci un mod de a trăi.

A tradus din Cervantes, Baltasar Gracián, Calderón de la Barca și Unamuno, iar numele său este legat de volume importante, între care „Nuvelele exemplare” și o nouă traducere a lui „Don Quijote”. A lucrat cu aceeași seriozitate și asupra unor texte dificile, precum „Cristul lui Velasquez”, după Unamuno.

Cei care l-au cunoscut și i-au urmărit activitatea vorbesc despre precizia traducerilor sale, despre inteligența cu care lucra asupra textului și despre felul în care reușea să păstreze nuanțele unei opere atunci când o trecea într-o altă limbă. Profesorul Ștefan Colceriu spunea că a crescut cu traducerile lui Mărculescu și că, după ce l-a cunoscut personal, a descoperit un om inteligent, discret, bun, limpede în gândire și hotărât.

La rândul său, Vlad Alexandrescu l-a numit un reper al hispanisticii românești și a vorbit despre libertatea lui intelectuală, despre umorul, curiozitatea și intransigența sa. Criticul Cosmin Ciotloș i-a remarcat munca aproape neobosită de traducător, în timp ce Paul Cernat l-a descris drept un cărturar umanist de o factură rară.

Sunt cuvinte mari. Și sunt meritate.

Poetul care a stat în umbra traducătorului

Poate că, pentru publicul larg, numele lui Sorin Mărculescu va fi legat în primul rând de marile sale traduceri. Dar în spatele traducătorului a existat întotdeauna poetul.

A publicat volume precum „Cartea nunților”, „Locul sâmburelui” și „Carte singură”, iar Paul Cernat amintea cu preferință „Lumină de seară”, apărută în anul 2000. Era un poet al cărții, al ideii și al unei literaturi care cerea răbdare, atenție și întoarcerea repetată asupra cuvintelor.

Avea, de altfel, o pasiune cunoscută pentru T.S. Eliot, iar această apropiere spune și ea ceva despre felul în care privea literatura: cu seriozitate, cu exigență și fără grabă.

Un om care rămâne prin ceea ce a lăsat

Sorin Mărculescu a plecat, dar cărțile lui vor continua să circule. Traducerile sale vor fi în continuare citite, iar numele lui va rămâne legat de literatura spaniolă pe care a adus-o atât de aproape de cititorul român.

Dincolo de toate acestea, pentru mine rămâne și imaginea unui copil dintr-o fotografie veche. Un copil care participa la o sărbătoare de familie, alături de ai săi, într-o Românie interbelică pe care astăzi o mai putem vedea doar prin fotografii, documente și poveștile celor care au trăit-o.

Și poate că, dintre toate lucrurile pe care le putem spune despre un om atunci când pleacă, acesta este unul dintre cele mai sincere: înainte de a fi un nume în istoria literaturii, a fost parte dintr-o familie.

Nu, nu ne-am întâlnit des în viața asta, dar știam unul de celălalt, ne respectam și eram legați prin sânge.

Dumnezeu să te odihnească, Sorine!

Răzvan Gabriel Mateescu 10 septembrie 2026