În perioada neagră a dictaturii ceaușiste au fost distruse cartiere cu tradiție, care oglindeau Bucureștiul vechi, case vechi, de patrimoniu, spitale, biserici, străzi. Au înecat în apă chiar și un cimitir, atunci când au construit Lacul Morii și au sistematizat Dâmbovița. Buldozerele au mușcat din trupurie bisericilor care le-au stat în cale.
Puterea comunistă, în frunte cu „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, a șters de pe fața pământului nu mai puțin de 22 de lăcașuri de cult din București, clădiri de o inestimabilă valoare reprezentând de veacuri identitatea, tradițiile și credința locuitorilor. Mulți dintre cei care au contribuit atunci la aceste asasinate culturale se plimbă printre noi și mănâncă o pensie bunicică. Poate în somnul lor împuținat și trist, de bătrâni neputincioși, le apar în vis chipurile blânde ale sfinților de pe pereții bisericilor, măcinate de lamele buldozerelor. DFM
Mărturii:
„ Aveam o colegă, muncitoare la tipografie, care a fost anunțată cu o zi înainte să ia oasele fiicei ei, pentru că a doua zi se va turna beton peste. (E vorba de zona Lacului Morii. DFM.). Oamenilor li se dădeau apartamente la bloc. Și o anumită despăgubire, dar era foarte mică. Îi demola pe proprietari și oamenii deveneau chiriași la stat. Cu despăgubirea se putea cumpăra, în cel mai bun caz, mobila pentru o sufragerie.” (A.I.B.)
„Niculae Enea, sculptor, avea un atelier în care și locuia, pe promontoriul de la Piața Sudului, cu vedere spre mănăstirea Văcărești. I-a fost demolat în câteva zile, chiar în octombrie 1989, pentru că a refuzat o comandă pentru o statuie a „Marelui conducător”. În jurul acelui loc s-au construit blocuri, dar numai unde a fost atelierul nu s-a făcut nimica, a fost demolat în mod strict demonstrativ. I-au dat alt atelier, pe locul unei târle de oi de pe Giurgiului, la dracu-n praznic. Inginerul care a primit dispoziția de demolare și-a dat seama că e un act de răzbunare, și a tergiversat acțiunea vreo patru zile, ca să apuce omul să-și mute lucrările.” (I.P.)
„În zona Lacului Morii erau case. Când au venit să le demoleze, nu conta că ești acasă sau nu. Unii chiar nu erau acasă! Le-au scos cu forța hainele și mobilele în stradă și le-au demolat casele. Pe lângă aceste locuințe, au demolat și cimitirul din zonă. Au informat oamenii să mute mormintele, iar dacă această acțiune nu s-a realizat, (fiind într-un timp foarte scurt! DFM) ei au continuat totuși lucrările. De asemenea, pentru a realiza Pasajul Lujerului au dărâmat un bloc întreg, pentru că au crezut că podul va trece pe acolo. Au descoperit, după demolare, că se înșelaseră și că l-au distrus degeaba. Au fost multe zone de case și vile rase de pe suprafața Bucureștiului. Zona Văcărești, pentru a face loc unui lac de acumulare, zona Uranus, pentru construcția Casei Poporului. Nici spitalele nu au fost scutite! De exemplu, Brâncovenescul, o capodoperă arhitecturală, care se afla vizavi de magazinul Unirea. L-au ras.”
„După părerea mea, era ceva frapant, era o formă evidentă de teroare, și nu o chestie economică. Pentru că ordinul de sus era unul de distrugere și nu de salvare a obiectelor cu valoare de patrimoniu.” (I.P.)

„Am văzut cu ochii mei cum au dărâmat blocul de la Lujerului. L-au rupt, l-au tăiat felii, felii. Era prea periculoasă o explozie. A rămas un nor de praf și mult moloz în locul lui. Mă duceam la liceu și tocmai intenționam să intru la metrou. Am avut acolo o prietenă, locuia cu mama ei într-o garsonieră, dar era mare, făcuseră două camere dintr-una, avea și un balcon încăpător. Le-au dat o cameră, undeva pe la Piața Rahova, foarte nasoală și cu igrasie. Îmi amintesc cum plângea mama ei. Era disperată. L-a blestemat pe Ceaușescu.” (DFM)
„Îmi amintesc și acum de îngrozitoarea scenă a dărâmării bisericii Sfânta Vineri din Piața Unirii. M-am nimerit în momentul în care un buldozer uriaș dărâma pereții de jos ai bisericii și un excavator urca toate cărămizile roșii în basculante. A fost pentru mine un șoc. Mi-a părut rău de frumusețea bisericii. Avea arcade cu sfinți pictați pe afară, ușa bisericii era din fier. Unde o fi ușa aia acum?” (V.C.)
„M-am nimerit să fiu în zona Unirii în ziua aceea fatidică, când au dărâmat biserica Sfânta Vineri. Am văzut cum plângeau oamenii. Unii îngenuncheaseră. Un preot tânăr a luat o cărămidă și a ascuns-o la piept. Mai mulți au făcut așa. Am vrut să iau și eu una, dar mi-a fost teamă…” (R.M.)
„Stăteam, pe atunci, în Berceni și îmi amintesc că abia ajunsesem acasă, dârdâind, și sună la ușă o vecină. Îmi zice, plângând, că se dărâmă Sfânta Vineri. M-a întrebat dacă nu merg și eu acolo, că se adună lume multă. M-am dus, mă marcase disperarea femeii ăleia. Când am ajuns, am văzut mulți oameni. Era la amurg. La un moment dat, am auzit un vuiet. Oamenii aprinseseră lumânări. Era emoționant. Vorbeau unii în șoaptă că au adus inițial un regiment de soldați care au refuzat să dărâme biserica și să tragă când a ieșit părintele paroh cu crucea în mâini în fața bisericii, alături de studenții de la teologie. Cică muncitorii de pe buldozere au refuzat și ei să le miște. Erau tot felul de zvonuri, nu știu dacă a fost așa. Vă spun ce am auzit. În jur era o atmosefră ca la priveghi. Am plecat ca de la o înmormântare, aveam sufletul greu.” (I.P.)

DFM. Sursa Anii 80 și bucureștenii/Editura PAIDEIA

Foto Andrei Pandele