Uniți prin ură

Sunt momente în istorie când liniile care separă tabere aparent ireconciliabile încep, brusc, să se estompeze. Nu pentru că oamenii devin deodată mai buni. Nu pentru că își descoperă valori comune. Ci pentru că ostilitatea față de un adversar comun devine mai puternică decât resentimentele care îi despărțeau.

Aseară, în Parlamentul României, scenariul părea scris.

Analiști politici, instituții de presă și comentatori vorbeau aproape la unison despre o învestire previzibilă a noului guvern. Se făceau calcule, se împărțeau ministere, se discutau deja nume și portofolii. Spectacolul democratic părea, încă o dată, o formalitate.

Și totuși, finalul s-a schimbat.

Decizia Alianței pentru Unirea Românilor de a nu susține votul a răsturnat întreaga construcție de așteptări. Nu doar calculele parlamentare au fost date peste cap, ci și narațiunea construită cu grijă în spațiul public.

În politică, uneori, o abținere valorează mai mult decât o mie de discursuri.

Ceea ce s-a întâmplat aseară poate însemna mai mult decât un episod parlamentar. Poate fi începutul unei reașezări de percepții.

Pentru ani întregi, România a fost împărțită brutal în etichete: suveraniști versus proeuropeni, extremiști versus moderați, patrioți versus globaliști. Fiecare tabără și-a construit propriul univers moral, propriile certitudini, propriile demonizări. Dar uneori istoria are un simț al ironiei aproape shakespearian. Cei care până ieri se priveau cu suspiciune descoperă că pot simți aceeași neliniște în fața acelorași structuri de putere. Și astfel apare paradoxul. O posibilă reconciliere.

Nu prin iubire. Nu prin înțelegere deplină. Ci prin antipatie comună. Uniți prin ură. Formularea sună brutal. Dar istoria este adesea brutal de sinceră.

Gândul fuge inevitabil spre România de dinainte de 1989. Nu pentru că prezentul ar replica mecanic trecutul. Istoria nu se repetă la indigo. Dar păstrează reflexe. Înainte de Revoluție existau milioane de membri ai Partidului Comunist Român. Pe hârtie, partidul părea monolitic. Puternic. Omniprezent. În realitate, sub această suprafață de conformism fierbea altceva. Nemulțumire. Frustrare. Oboseală. Lehamite.

Majoritatea nu mai credea cu adevărat în sistem. Mulți participau la ritualurile lui doar pentru că mecanismul social îi împingea înainte. Se aplauda din reflex. Se repeta discursul oficial din inerție. Dar în spatele ușilor închise se acumulase tăcerea grea a unei societăți care nu mai putea suporta propria minciună.

Aici apare paralela neliniștitoare cu prezentul. Astăzi nu mai avem frica de atunci. Avem însă altceva. Oboseala civică. Suspiciunea permanentă. Sentimentul că decorul democratic funcționează, dar mecanismele profunde rămân opace.

În comunism, românii tăceau pentru că nu puteau vorbi. Astăzi, tot mai mulți tac pentru că nu mai cred că are rost să vorbească.

Aceasta este, poate, forma modernă a alienării politice.

În percepția unei părți importante din public, guvernul propus a trezit nu speranță, ci memoria unor vremuri pe care mulți le asociază cu stagnare, control politic și blocaj instituțional. Nu neapărat prin identitate perfectă, ci prin simboluri, figuri și reflexe. Și poate tocmai de aceea reacția de respingere a generat simpatie în zone neașteptate. Când inclusiv adversari ideologici încep să recunoască validitatea unei poziționări politice, ceva se schimbă în adâncime.

Nu neapărat alianțele. Ci psihologia colectivă.

Poate că România trăiește începutul unei noi etape de purificare politică. Una dureroasă, zgomotoasă, conflictuală. Ca într-o mașină de spălat ajunsă la ultimul ciclu, tamburul istoriei accelerează. Tot ce a stat ani întregi la înmuiat — compromisuri, loialități de conjunctură, structuri moștenite, resentimente — începe să fie smuls din țesătura veche. Apa devine tulbure înainte să devină limpede.

Poate de aceea coșmarul acestei nopți de vară nu este haosul politic în sine. Ci sentimentul că vechea ordine nu mai poate continua. Iar când vechea ordine se clatină, chiar și dușmanii pot descoperi, pentru o clipă, că trag în aceeași direcție.

Uniți prin ură!

Răzvan Gabriel Mateescu 23 iunie 2026