Autori Răzvan Gheorghe și prietenii lui.

Frig, foame, întuneric, frică, dar mai presus de toate umilință și neputință, necesitatea, obligativitatea anulării propriilor porniri, trăiri, idealuri, vise pentru supraviețuire – cam asta e cheia în care curg aceste mărturii. Pe tot parcursul lor te însoțește o nedezlipită senzație de strigăt înăbușit, de dinți care mușcă din propria piele pentru ca urletul să se oprească la limita acesteia, să nu treacă mai departe de propriul corp și să vulnerabilizeze în fața torționarilor.
Mai sunt și unii care spun că răul nu a reușit să pătrundă în universul interior în care ei și-ar fi construit o lume liberă, curată și bogată, departe de societatea cenușie, flămândă, târâtă și strivită de afară. După 1989 s-a dovedit însă că minunatele lumi interioare, oricât de bine clădite nu au fost suficient de solide pentru a se lua la trântă și pentru a dovedi monstruozitățile tranziției născute pe ruinele comunismului. După o lungă coabitare cu răul, „rezistența prin cultură” e mai degrabă o formă de lașitate josnică, de complicitate, de acceptare decât o desprindere superioară de vremurile cumplite cărora le aparții.


Medoia Rodica: In Cotroceni, unde locuiam in 82 sau 83, a avut loc o avarie la conducta de gaze. Tot cartierul se incalzea cu gaz la sobe. Mama s-a imbolnavit grav, a ajuns la spital, eu am ramas singura acasa cu sotul meu. Erau 5-6 grade in casa, nu puteam gati, ca si aragazul era pe gaz. S-a spart si cazanul din baie si bateriile de la chiuveta si cada. Apa care a curs in casa a inghetat cu covor cu tot. Dormeam cu doua plapumi, in palton, cu ghete si caciula si fular. 2 sapatămâni am rezistat. Mergeam la mama la spital sa ne incalzim, acolo erau 14 grade, lux. Ca sa nu murim, ne-am mutat la sora mea la bloc, la ei erau 12 grade in ap. Am auzit ca au murit oameni in case atunci. A durat vreo 3 saptamani avaria. Nu puteau sapa ca era prea ger, asa ziceau.
Am locuit cu tata doi ani in Constanta, 85-87, intr-un bloc obisnuit, noi ii spuneam organizare de santier, pentru ca apartamentul in care statea era dat de stat in folosinta gratuita pe perioada cat stateam acolo. Tata fusese trimis cu domiciliul fortat acolo, era militar de cariera, iar mie mi-au dat repartitie de la facultate, desi aveam casa mea in Bucuresti. Mama a ramas acasa, sa aiba grija de nepoata. Acolo erau 8-9 grade in casa, umezeala si lumina electrica ne dadeau doar 7 ore pe zi. Asa ca ne cumparaseram lampi cu gaz. Fiecare cate una. Am facut o raceala oribila si tuseam sasa tare ca nu mai puteam dormi decat in fund. Mi-am cumparat antibiotic si am scapat pana la urma. Era mucegai pe pereti, asa ca tata a chemat un zugrav sa ne puna zapada artificiala pe peretii exteriori si sa zugraveasca, ca sa nu ne imbolnavim de astm. Frigul e mult mai greu de indurat cand e umed.
Elena Copaciu: In februarie 85 in camera de cămin din Regie în care stăteam erau 8-10 grd Celsius când învățam în sesiune. De la 16-18 se oprea curentul electric. Teoretic. Că practic îi dădeau drumul pe la 19. Aveam cu toții lumânări să putem citi până venea iar lumina. Apa la robinet avea cam 30 de grade doar cam 45 de minute în fiecare seară. În rest era rece ca de izvor….la presiunea joasă a gazelor o supă fierbea cam în 6 ore! Căram alimentele de acasă pt că în magazine aveau doar conserve de pește oceanic. O colegă din București ai cărei părinți aveau permis pt o comandă lunară la casa de comenzi a partidului, ne mai punea câte ceva pe lista lor!
In 1986 eram in stagiul de Medicină Legală. La una din ore am asistat la autopsia unui om de 62 de ani care a deschis ușa liftului și a pășit!..exact când se întrerupea curentul! A căzut în gol 8 etaje! Nu vă puteți închipui ce leziuni avea, mai ales la cap! Nu pot uita asta! A fost singura dată în viață când am cerut să fumez o țigară! De la niște studente străine care m-au privit cu dispreț crezând că sunt dintre cei care făceau(des) asta pentru că nici țigări bune nu se găseau în țară pe atunci!…

Mirela Popa: In iarna dintre ’84 si ’85 eram eleva de gimnaziu. Scoala unde invatam avea centrala proprie cu carbuni. Din economie, in vacanta de iarna, nu s-a mai facut focul in scoala, iar caloriferele au inghetat si s-au spart, astfel ca, in ianuarie, cand a inceput trimiestrul II si am revenit la scoala nu am mai avut incalzire. Caloriferele au fost reparate abia in … martie. Am „invatat” doua luni in clase in care temperatura era … sub 0 grade!!! Stateam in banci imbracati exact ca afara, cu haine, geci, caciuli, fulare si manusi. Cand spalam tabla, se forma instantaneu pe ea o pojghita subtire de gheata!!! Pe noi, copiii, situatia asta ne amuza, fiindca nu puteam face efectiv ore, cu mainile in manusi si tabla inghetata, iar profesorii obtinusera aprobarea de la inspectorat sa scurteze orele.

Prin 1986, aveam vreo 14 ani si, inainte de sarbatorile de iarna, se formau cozi uriase la magazinele alimentare si macelarii, inca de la … 4 dimineata. Pentru a lua mai multe pachete de carne, fiindca si la „liber” alimentele erau „rationalizate”, un pachet/kilogram pentru fiecare cumparator, parintii m-au luat si pe mine la coada, de la ora 4 dimineata! Dupa ce am inghetat 2 ore asteptand deschiderea magazinului, in sfarsit acesta s-a deschis si, fiindca s-a auzit ca nu e marfa suficienta pentru toti cei de la rand, oamenii au inceput sa se impinga cu furie ca sa ajunga in fata. Fiindca oamenii din jurul meu ma striveau si nu mai puteam sa respir, am inceput sa strig ingrozita: „sunteti animale, sunteti animale”. In asa ceva ne transformase comunismul, „visul de aur al omenirii”, in animale infometate, care se calcau in picioare si se sfasiau pentru o ciosvarta de carne!

O alta amintire de-a dreptul orwelliana despre infometarea sistematica si animalizarea populatiei in comunism. Era octombrie 1989, ziua Recoltei. Terminasem orele la liceu si m-am dus in magazinul universal, incercand sa gasesc ceva dragut de imbracat, asa cum vazusem in revistele de moda straine, aduse pe „sest” la liceu de colegii care aveau tatii navigatori. In „mall”-ul comunist, rafturile erau aproape goale, ici colo gaseai cateva obiecte vestimentare sleampate, in culori terne, gata ponosite, adica tot ceea ce nu se putea trimite la export. Dezamagita am mai urcat un etaj pe scara rulanta. Fiindca era Ziua Recoltei, Ceausescu isi tinea traditionalul discurs despre recolta „record”. La fiecare etaj al magazinului universal erau difuzoare care transmiteau discursul nemernicului. Urcand pe scara rulanta il auzeam pe Ceausescu cum racnea hodorogit despre cantitatea „record” de cereale obtinuta la hectar, despre „belsugul” de care are parte tara noastra, insa, la un moment dat, urletele lui au fost acoperite de un muget ca de mare furioasa sau de turma de animale, care venea de jos, de la demisol, unde erau raioanele de alimente. Uitandu-ma in jos, am vazut o masa de oameni inclestati unii in altii, nu mai era deloc vorba de randuri ordonate, care strigau si se impingeau ca sa apuce o bucata de salam cu soia, ce lipsise cam demult din magazine si fusese adus abia atunci, ca o concesie facuta poporului infometat, de Ziua Recoltei. Stiu ca in perioada respectiva ascultam la Europa Libera, o emisiune, „Cartea pe unde”, in care se lecturau fragmente din cartile interzise in comunism. In ultimele emisiuni, audiasem fragmente din „1984” a lui George Orwell si imi amintesc ca, nemaiputand suporta absurditatea atroce a regimului dictatorial descris de Orwell, am plecat din camera unde tata asculta Europa Libera, spunandu-mi, ca sa ma linistesc, ca, totusi, ceea ce auzeam la radio, era fictiune. Insa, cateva saptamani mai tarziu, nu am mai putut sa spun asa ceva, scena traita in magazinul universal era rupta din cartea „1984” si era realitatea noastra coditiana in comunism. Noi traiam efectiv in ceea ce isi imaginase Orwell in 1948: mizeria materiala generalizata, dublata de o minciuna politica generalizata, in care negrul era transformat in alb si toti trebuia sa credem asta!!! Am fugit din magazinul universal cu sufletul ravasit. Imi mai amintesc ca in acea epoca, adolescenta fiind, imi doream sa nu mai cresc, sa nu devim om matur, comndamnat la viata aceea de mizerie.

Cristina Popescu: Comunismul de care nu am scăpat nici în ziua de azi, a distrus sute de mii de familii! Dramele petrecute în familia mea nu se pot uita niciodată! Fratele mai mare al tatălui meu, Gogu Cuşa, a făcut 12 ani de puşcărie, a fost inclusiv la Piteşti, iar sora mijlocie, Lucreția, 10 ani de puşcărie! Fratele bunicului, Constantin, Cociu Cuşa, mort la Aiud!

Rodica Ionescu: Am trait anii aia intr-o ceata ușoară, iubeam literatura in special cea straina si ma infundam intr-una din salile bibliotecii universitare, aveam permis si la biblioteca Ambasadei SUA. Am stat ani de zile intr-o darapanatura inchiriata la curte pe o strada care scapase ca prin minune de la demolat, in rest ruine si constructii, aveam propria mea lume stralucitoare. Imi amintesc ca ai mei au „prins”niste mobila dintr o casa care urma sa se demoleze si am adorat biblioteca si biroul ala pe care le-am avut ani de zile . Ne-au mutat la bloc si, dupa anii in care apa se lua de la cismea si laturile se aruncau in colt la canal, ni s a parut un miracol apa rece cu program. Mama ne cosea la masina si aveam lucruri de îmbracat un pic deosebite, dar fratele meu purta tot ce-mi ramanea mic, mi-l amintesc in niste pantofi cu bareta, cu un toc patrat, nu s-a transformat in gay, doar ca iubeste hainele de calitate putin prea mult, da o avere pe pantofi. Eu si acum adun mobila, orice forma de risipa imi face rau. Am resimtit fizic anii aia, dar nu au reusit niciodata sa ma faca sa vad lumea altfel decat este. Am invatat singura engleza si am plecat din tara, am vazut lumea aceea „altfel” si nu m-a dezamagit deloc. O societate civilizata este creata de o majoritate constienta si educata ,care trage dupa ea si pe ceilalti. Ar trebui sa ne reamintim ca majoritatea suntem la a treia, a patra generatie de „incaltati”, ca bunicii nostrii aveau opinci si se-ncalzeau la sobe, luminau cu lampi si traiau din munca la camp. Romania majoritor rurala trebuie modernizata si repopulata, nu se pot produce mari schimbari impartind tara in era noua a internetului si evul mediu al wc-ului in curte.

Radu Dragomir: Tot citesc povestiri de genul „pe vremea lui Ceaușescu aveam toți de muncă, după ’89 am rămas șomer cu rate la bancă”. În concluzie, încă sunt mulți cei care suspină după dictatura mediocrității. Oricât de puturos sau de idiot erai, nu rămâneai sub comuniști pe drumuri, maică!

Doina Raducan: Berceni 85. Iarnă. O zi ca multele fără gaze și lumină. O vecină aleargă disperată din ușă în ușă cu o crăticioară cu mâncare în mână întrebând dacă are cineva un aragaz de voiaj. Nu avea cum încălzi mâncarea copilașului de un an și ceva. M-a marcat disperarea femeii, nu-i pot uita privirea.

Alma Lazar: Cumplite vremuri, în casa erau sub 10 grade, curentul se oprea de la 8 dimineața până la 6-7 seara, făceam mâncare noaptea (era presiunea la gaze mai mare) spălăm rufe de la ora 5-6 dimineața, ptr. că la 8 se oprea curentul, iar la 9 apa (care mai venea la 6 seara). Nu înțeleg cum pot unii sa mai spună ca era bine pe vremea aceea!!?? Au fost vremuri de coșmar. Nu aș ma vrea/putea să mai retrăiesc acele timpuri!! Pe cei care votează PSD i-aș închide într o colonie și i-aș obliga sa trăiască în condițiile de atunci, poate se trezesc!!!

Daniel Tutor: Cu minunea asta a tehnicii de pe atunci am rezistat. Mergea și când presiunea la gaz era atât de slabă că aragazul dormea. Bine că inhalam gaze arse (cât de cât) în loc de amenzi de la actualul ISU… un arzător pe gaz metan care dădea o flacără roșiatică și căldură. Îl conectam la țeava de gaz cu un furtun cât de lung și îl mutam dintr-o cameră în alta. Siguranță în exploatare Zero! Dar ne încălzeam cumva…

Daniela Daniel: Ne îmbrăcam ca să ne culcăm și ne trezeam, pe rând, să controlăm dacă mai palpaie gazele sub cărămidă sau o tăbliță de fontă de pe un singur ochi de aragaz. Ce porcarie!

Camelia Tabacu (14 ani în 1989): „Da, caramida aia comunista, mi-o aduc asa bine aminte, cum o mutam de pe aragaz pe calorifer cu carpe ca sa nu ne friga… cu ea ar trebui zdrobite degetelele celor care mai voteaza psd. Anii cei mai grei ne au prins in Drumul Taberei. Lasam lumanari si chibrituri in cutia de scrisori ca sa luminam putin bezna si sa nimerim usa de la etajul trei cand veneam de la scoala. Golanii de pe scara mea alergau sobolanii iesiti in recunoastere de la subsol si-i omorau cu pietre. Era sânge peste tot. Uneori faceau glume sinistre si ne suflau in lumanari, ca sa ne puna mana pe cur si si sa ne inghesuie prin colturi. Ieseau insa casnicele de pe scara si-i luau la mături. Singurul nostru mare avantaj au fost gazele care la noi in zona nu s-au oprit niciodata, ca pe acolo intra una din conductele importante ale orasului.

Jean Pericol: În anii ’80, taică-meu făcuse o improvizație cu un furtun lung, conectat la aragaz și un arzător făcut rost de pe la fabrica unde lucra și pe care l-a montat în sufragerie. Îmi aduc perfect aminte, desi sunt vreo 35 de ani de atunci, cum curgea apa șiroaie de pe pereți! Trebuie să fii cel puțin retardat să îl regreți pe nea Nicu. Sau nomenclaturist. (…) Și cozile la benzină? Îmi amintesc că mergeam cu tatăl meu, lăsam mașina la coadă pe Bd Timișoara, se numea altfel atunci (cred că Emil Bodnăraș) și timp de 2-3 zile împingeam mașina în funcție de cum avansa coada. Vorbim de Petromul de pe Sibiu, iar coada urma traseul pe Bd Timișoara, strada Mihaela Ruxandra Marcu (acum, cred că înainte se numea Băiceni, sau cam așa ceva), cea cu școala 193, mai departe pe Drumul Taberei și dreapta pe Miron Constantinescu, actual Sibiu. Benzina se termina după căteva mașini. Aveai voie să cumperi maxim 20 de litri la o alimentare.

Marius Ion: Am trăit 5 ani și jumătate într-un cămin de nefamiliști din zona Ozana din București, chiar lângă liceul de chimie. Într-un an, era atât de frig în cameră încât, pe bune!, la culcare mă îmbrăcam mai gros decât fusesem în timpul zilei. Prin fereastră intra zăpadă, se strângea pe podea. Iar toate astea s-au întâmplat la ani de zile după Loviluție… căminul rămăsese ca pe vremea comuniștilor. Când eram copil și, apoi, adolescent, locuiam la etajul 5 într-un bloc cu casa scării interioară, neluminată natural. În orele când se oprea lumina, reușeam să cobor și să urc relativ repede, fără lumânări, fiindcă învățasem pe de rost câți pași trebuia să fac pe fiecare porțiune de culoar de bloc. Eram ca niște șobolani orbi.

George Urdea: Legat de comunismul de până în 1989… L-am prins 30 de ani, însă nu am luat pâine pe cartelă sau alte produse alimentare, niciodată, este adevărat totuși că nu puteai lua cât vrei, ci o anumită cantitate. Căldura, era acceptabilă, aveam perioade bune și perioade rele [ care sunt și azi ]. Unde am simțit cu adevărat „beneficiile” ciumei comuniste ? Am lucrat, ca orice alt om, în fabrică, membru utc până când am refuzat să mai plătesc cotizația. Datorită acestui fapt nu am luat categorii și nici casă, până după 1990. Secretarul de partid pe secție, nu mai îmi amintesc numele, mă „invita” când se făceau ședințe în secție, să devin membru pcr. Am refuzat să fac acest pas, iar ciuma comunistă nu m-a avansat în categorie. 1989, Decembrie, m-a prins ca simplu român, curat, fără a fi fost membru pcr și cu o ură de moarte pe aceste mizerabile ființe, ură ce s-a accentuat și mai mult, în ultimii doi ani. Mulți nu mă vor crede, este treaba lor, mie îmi place adevărul și îl spun în față, chiar dacă deranjează. Și, deranjează enorm, tocmai de aici și toate mizeriile ce le trimit tot felul de gunoaie umane, în privat sau direct în reply, la mesaje. Am primit în privat chiar și amenințări cu moartea, fapt ce a condus prin 2014 la solicitarea anchetei poliției, punându-le la dispoziție totul pe suport dvd plus acces la cont.

Ca o simplă concluzie…

Ce avem astăzi este mult mai rău decât ce am avut înainte de 1990. Deși avem multă libertate și mii de tipuri de salamuri și parizere, cei de vârsta mea, marea majoritate au rămas la nivelul „aplaudacilor” de congres. Marele necaz este cu cei ce nici nu erau născuți în 1989. Plutesc într-o derivă totală, vina fiind și a părinților, iar de suferit avem cu toții. Cât timp nu se va ieși la vot, vom fi tot un popor de oi proaste, conduse de niște agramați și lichele penale.

Lavisa Chelu: Daca reuseai sa supravietuiesti ca nu te luai in gura cu regimul, atunci sansele sa devii un zombi erau destul de mari. Tot despre proaspat iesitii din facultate: eram repartizata intr-o comuna din Dolj ca profesor navetist si primaria ne-a pus la dispozitie (ca erau si medici, agronomi) un „bloc” care avea doar geamuri si usi (prin care urla vantul). In rest, nici bai, toalete , apa. Trebuia sa te duci sa iti faci nevoie in curte, sa iei apa de pe unde poti, si alea din fantanile cu ciutura. Pentru incalzire facusem improvizatii, iar eu ca fizician eram marea speacilista in crearea si functionarea lor, dar asta nu inseamna ca nu m-am curentat de nu m-am vazut si, de atunci, am oroare de pus mana la vreo priza. Iar daca ar fi sa scriu despre experientele nenoricite din comunism, cred ca as umple o carte de citeva sute de pagini. Lipsa libertatii de a alege cum vrem sa traim ne-a aruncat in cele mai negre situatii.

Claudiu Totu: Student, cămin Regie, sesiune. Frig de te căcai pe tine. Fiecare cămin avea un fel de responsabil care făcea razii în camere ca să depisteze dacă avem vreo sursă de căldură în priză. Ca să nu se vadă rezistența incandescentă prin geamul ușii am acoperit ușa cu o pătură. Am fost prinși de jegosul de responsabil de cămin, pcr-ist plin de zel. Apoi am găsit alta soluție: când învățam la masă, puneam în fier de călcat așezat pe dos, cu talpa în sus, lângă piciorul biroului. Avea 500 W, nu era mare lucru, dar nu crăpai și avea avantajul că nu avea nimic incandescent care sa fie zărit de responsabil prin geamul ușii.

Gabriela Argintaru: Sunt atât de multe de spus. Ma gândesc la miile de femei moarte din cauza avorturilor. Am cunoscut un domn care a crescut singur 2 copii pentru ca soția (tânăra) murise din cauza unui avort. La serviciu te chemau la controale ginecologice. Stăteam de multe ori sub plapuma tremurând de frig și ma întrebam: „oare se va termina vreodată?” Și eram foarte tânăra. Nu voi uita niciodată acele timpuri. Eu nu înțeleg noțiunea de nostalgici ale acelei perioade: oameni idioți pur și simplu.

Κρισ Εσκου: În Regie, în 1988, era atât de frig în camere că îngheța apa în pahar peste noapte. Dormeam îmbrăcați cu hainele cu care ieșeam afară și acoperiți cu cojoace peste plăpumi. Singura metodă de încălzire era reșeul pe care îl ascundeam de controalele aleatorii ce se făceau de către administratorul căminului dimpreună cu studenții comuniști, faimoșii lideri de sindicat studențesc, securiști oe care îi vedem azi la tv pe post de politicieni ciumați. Riscai să fii dat afară din cămin și exmatricularea. Dacă erai exmatriculat, nu aveai dreptul să dai examen la altă facultate, te trimiteau forțat în producție, adică muncitor pe schimburi, în ororile de fabrici și uzine comuniste. Unul din patru era turnător, am fost avertizat chiar de către secretară, de la bun început, și să termin cu bancurile prin cămin și cu „revoluțiile”, că ei află tot. Cantinele erau un focar de infecție, mizerie amestecată cu grăsime, în „mâncare” găseai uneori viermi. Totul era rânced. Când făceam „permanență” la cantină, adică munceai ca un sclav la spălat vase, curățat podele, curățat cartofi și ceapă, am descoperit că administratorul, bucătării, tot personalul, furau tot ce era comestibil, carne, salam, unt și în mâncarea gătită pentru studenți erau folosite ailmente degerate, nu congelate, nu confundați! Dacă nu aveai părinți aproape, care să-ți trimită pachete cu alimente, făceai foamea. Cam toți eram înfometați. (…)

La blocul vecin locuia un tip bonom, profesor de matematică la cel mai bun liceu din oraș. Toți elevii lui erau admiși la facultate. În anul 1986, cred că el avea în jur de 45 de ani, nu se știe ce i-a venit, de a spus într-o ședință cu tot personalul didactic că ar trebui introduse noțiuni de religie în programă, pentru că tineretul are nevoie și de hrană spirituală nu numai de discururile activiștilor de partid. În ziua aia a ajuns acasă. Noaptea au venit securiștii, l-au săltat, i-au spus soției lui că a înnebunit. A reapărut după două săptămâni, alt om. A fost pensionat înainte de vreme. De atunci, ieșea în fiecare dimineață în pijamale și papuci de casă în parcare și se învârtea printre mașini murmurând ceva neinteligil. Stătea acolo până obosea sau venea cineva din familie să-l recupereze și să-l ducă înapoi în casă. A murit peste 4 ani, cu mințile rătăcite. L-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat cu dom profesor și mi-a spus că cel mai probabil l-au internat la spitalul de psihiatrie și l-au torturat până a înnebunit. Asta în cazul în care ați uitat că spitalele de „nebuni” erau locuri de tortură a cetățenilor reacționari. Ce m-a umplut de ură a fost atitudinea oamenilor. Nimeni nu zicea nimic, nu comenta, nu se revolta. Atunci, în adolescență, mi-am făcut planul de viitor: termin facultatea și fug în lumea liberă!

Ciprian Irina: Bucuresti, Drumul Taberei si noi. Mama era stricta, caldura doar in bucatarie, de la aragaz, ca sa nu se faca igrasie in restul apartamentului. Totul se intampla in bucatarie, masa, lectii, joaca, tot ! La culcare ne imbracam, treninguri, caciuli, sosete groase si ne bagam in iglu- aka dormitoare. Fain! Lumanari si chibrit tot timpul in buzunare. Intuneric si frig in suflete. Foame nu am facut pentru ca mama a fost invatatoare. Intotdeauna a avut ” mamici si tatici ” in posturi strategice – alimentara , macelarie, un nes, un Kent, o banana, una alta . Asa se supravietuia atunci, asta este ceea ce urasc acum. Europa libera, pe furis, pe acoperis. Mizerie morala, frig si gri. Puii Frații Petreuș. Aveam 21 de ani la Revolutie. Am prins toata mocirla comunista. NU MAI VREAU !

Ene Ion: Stăteam în cartierul Ferentari și mergeam la coada la gheare de pui sau adidași, ca să am cu ce creste fetita. Ma băteam cu ciumele negre ce intrau în fata. Mâncăm uneori doar zeama din ciorba, ca să dau carnea fetitei. Am crescut într-o familie de 7 copii. De Revelion, tata ne aducea o cutie din tabla în care era halva și câteva portocale. Eram în culmea fericirii. JOS dictatura!


Ciprian Pavel: În februarie 1987 l-am aşteptat pe cel mai iubit fiu al ţării cu flori, doar în cămaşă albă, la – 5 grade, la APACA. Învăţătorii şi profesorii, obedienţi ca cei ce nu îşi merită postul, cam ca acum, ne-au dezbrăcat cu mult timp înainte, pentru că nu ştiau când vine împieliţatul. Acel frig şi tremurat m-a trezit! De atunci cred că am conştiinţă de sine. Am revăzut acele imagini într-un reportaj Recorder cu 1 decembrie 2018, centenar, la Zimnicea.

Mai departe, citiți în PODUL.RO

Preluare PODUL.RO

Update:

A. Baciu: „Kilogramul de carne de la măcelărie era, de fapt, 4 -500 de gr. pentru că în pungă, până la 1kg și jumătate, erau celebrele „culinare” (mazăre, fasole păstăi, ceapă și câteva bucăți de ardei gras congelate) …

La coadă, se lăsa cu cafteală, uneori, izbucniri animalice având la bază stresul și sărăcia in care trăiau „proletari din toate țările uniti-vă” … După ce băga carne la alimentară sau la măcelărie în fața magazinului respectiv se forma o grămadă de câteva sute de kg de „culinare” pentru că toată lumea arunca restul din pungă și oprea doar bucata de carne …

Și ce mișto era cafeaua „nechezol” de București, un pic mai consistentă decât cea din provincie … Am avut nunta pe 19 iulie 1986, nu va spun cât de greu le-a fost socrilor să facă aprovizionare și cu câte cunoștințe, pile, relații și șpăgi … După un an, doi, când am devenit și tată, a trebuit sa fac împrumut la C.A.R. că sa pot plăti curentul necesar încălzirii garsonierei, că sa nu răcească micul cetățean … Etc. etc.”