26 ianuarie 2002. Cimitirul Ghencea civil, dis-de-dimineață.
Câini, milogi, lumânări, aurolaci, nostalgici, coroane de flori, noroi. Mult soare. Miros de pământ, miros de crud. Pensionarii aprind câte o lumânare și plâng. Cu lacrimi adevărate. Unii râd, de bucurie, că mai vorbesc cu cineva. Râd până li se hâțână protezele dentare, pe care le poartă cu mândrie de pe vremea lui Ceaușescu.
Alții vorbesc singuri. Cerșetorii cer colivă, dar nimeni nu s-a gândit să facă. Clopotul bate în dungă, dar nu pentru Ceaușescu. E o înmormântare mai sus…
La crucea iubitului fiu al Scorniceștiului, fiecare are ceva de reclamat. Un moș cu geaca ruptă povestește că lui i-a venit întreținerea pe noiembrie mai mult decât are pensia. Băbuțele din jur, îmbrăcate ca de duminică și mirosind a naftalină toate, huiduie în cor bucuroase: „Huuuooo!”
Un bărbat cu fes albastru înjură impozitele și curentul electric. Toți vorbesc în același timp.
O bătrânică din mulțime vrea cizme noi, că „astea vechile e găurite, maică, și-mi este deștile p-afară pân noroi, vai dă capu mieu….”
Un cetățean explică unui ziarist tinerel de la o agenție de știri ceva despre avioanele cu reacție. Fără nicio legătură cu Ceaușescu. Dar jurnalistul notează de zor, captivat. Lumea cască gura. Puțini înțeleg.
Cocoțată ca o nesimțită pe cavoul de lângă mormântul „marelui ctitor”, cu ciubotele pline de noroi, o muiere roșie la obraz și cu o căciulă de blană ține cuvântări:

„Păi cum s-a întâmplat la ROCAR, domle, când s-a răsculat muncitorii?” urlă cucoana, gata să facă un accident vasculat cerebral. „A venit poliția și i-a bătut, dă le-a sunat apa-n cap, a lovit și o fată care ierea gravidă. Niște nenorociți! Așa ie guvernanții dă acum.”
Oamenii o aplaudă.
„ Ce zice, maică?”, se interesează bătrâna care vrea cizme.
„Zice că era mai bine pă vremea lu Ceaușăscu…”, îi traduce cineva.
Soarele harnic încălzește crucile. Bate vântul, câinii latră. Gardienii din cimitir stau prin apropiere. Dacă se încaieră vizitatorii, Doamne ferește!, să poată interveni la timp.
Oamenii continuă să vină. Cu flori, cu lumânări, cu dor de tovarășu… Milogii sar. Cer pomană.
Pe la prânz, când discuțiile despre mărețele realizări sunt în toi, apar în cimitir patru bărbați. Amărâți. Doi dintre ei sunt chercheliți. Ceilalți reușesc să se țină pe picioare, cu demnitatea bețivului care privește cu un singur ochi, ca să vadă doar un drum. Se amestecă și ei prin mulțime și aprind lumânări, gata să-și dea foc. La sfârșit, își fac semnul crucii, de parcă ar cânta la balalaică. „Bem ceva?”, zice unul dintre ei. „Să ne dregem, dracu. Mergem la varice? Că aici ne-am cam făcut datoria…” Amicii încuviințează fericiți, scărpinându-se prin buzunare.
Între timp, un cetățean al patriei, chinuit de dorul „Iepocii dă aur”, zice trist:

„Io vă spui: Ceaușăscu nu-i mort! Dă ce cred asta? Mormântu ăsta nu să potrivește cu înălțimea lui. El avea un metru șaijdoi. Groapa asta e prea scurtă. Ar trebui să-l dezgropăm măcar acilea, la picioare. Băgăm o mână, pipăim coșciugu, așa, să nu să vadă… Dup-aia punem pământu la loc.”
Oamenii din jur se revoltă. Tovarășii nu sunt de acord să-l profaneze pe „cel bun”.
Un moșulică bolnav de prostată, după cum afirmă, vrea să țină un discurs, dar nu-l ascultă nimeni. Se supără și pleacă, mărunțind o înjurătură printre gingii.
O femeie, cam la 50 de ani, grasă și blondă, spune că pe vremea „Împușcatului” era chelneriță la Gambrinus. Are și ea ceva de comentat:

„Ce viață mai duceam! Aveam de toate și bani și relații. Ce dacă nu era frumos la tilivizor? Acu ce vedem? Curve și crime. După 89 am rămas pă drumuri. Restaurantu a mai funcționat puțin și s-a închis. Acum sunt femeie dă servici, io, care am studii serioase dă școală profesională…”
Babuța surdă povestește unor băieți de 15-16 ani, aterizați nu se știe cum și de ce în țintirim, că pe vremea lui Ceaușescu ea s-a dus la Comitetul Central să i se facă dreptate. A sunat ea la sonerie, a sunat, dar n-a raspuns nimeni. Tinerii o privesc năuci.
La câțiva metri de grupul adunat să-l bocească pe „cel mai iubit fiu al patriei”, o femeie care poartă niște ochelari de soare, gen anii 70, cu rame mari și groase, tremură de frig. Are un coc exact cum purta Elena Ceaușescu, un fâș albastru și teniși chinezești în picioare. Un moș slăbănog o vede, stă puțin pe gânduri, apoi începe să zbiere cu o voce de muiere isterică:

„Leanaaa! Uitați-o pă Leana, tovarăși! Săriiiiiți! Ea e! N-a murit. S-o prindem!”
Lumea încremenește. Ochelarista se sperie și o ia la fugă printre cruci. Moșul după ea. Pensionarii se agită.
„Să facem totu și să luptăm necontenit pentru cuceririli și munculița noastră…” se mai aude discrusul unui patriot nevăzut.

Dar nu-l mai ascultă nimeni.

DFM- 2002– fragment din cartea Fetițele din cimitirul Roșu.