Unde ești, Macarie? Te strig și acum, ca în liceu, așa cum ne spuneam noi, pe numele de familie, în semn de PROTEST față de profesorii care ne chemau așa la catalog, refuzând să ne pronunțe prenumele: Florina, Ileana, Monica…

Te-am purtat în mine din 1985, de când te-am văzut prima oară, în clasă. Străluceai. Te-am băut cu sete și n-ai mai ieșit din gândurile mele, de atunci. Erai un cireș înflorit, un abur roz cu ochii verzi și părul lung. Nu te-am văzut niciodată rea! Egoistă. Nu spuneai niciodată nu pot. Nu vreau. Glasul tău cânta vorbe. Râsul tău parfuma lumea.

Unde ești, Macarie?

Am și acum scrisori de la tine, felicitări, bilețele și desene copilărești, făcute în grabă în orele de mate sau de organizare. Le-am păstrat, așa cum te-am păstrat și pe tine.

Nu mai pomenisem o ființă așa de cuminte, de respectuoasă, blândă și „așezată în raftul ei”, vorba cuiva drag mie. Eu, puștoaică de cartier, obișnuită cu umilințele și insultele gratuite, mă apăram cum puteam: eram rea, dar timidă, obraznică, dar fricoasă. Pe tine te admiram uluită, căscam gura și n-o mai închideam. Nu mai întâlnisem așa ceva! Erai ca un cozonac cald, de la tine, de la Toplița…

M-ai uimit, pentru că vorbeai cu părinții tăi cu „dumneata”, asta în vreme ce eu îi dăruiam tatei tricoul ăla, îl știi tu!– pe care scrisesem cu cerneală tipografică „I`m a rocker, I` m a fucker”.

Când m-a întrebat, săracul, ce e aia, i-am spus să nu se preocupe, e de bine, înseamnă „Sunt un rocker și sunt electrician”, ceea ce nu era chiar real și nici nu dădea dovadă de respect și bună-creștere. Dar tata nu s-a supărat când a aflat și nici nu m-a certat. A râs, așa cum ai râs și tu, în hohote, ca o cascadă mică, de munte: „Hahaha! Dănuța, dacă îi făceam eu lui tata așa ceva, mă dădea afară din casă și nu mai voia să audă de mine!” Te distrau prostiile mele, și mă așteptai să-ți mai povestesc ce-am mai „combinat”, prin cartier.

Pe unde ești, Macarie? Mai am atâtea să-ți spun!

Mai știi? Am făcut Revoluția cu tine de mână, am plâns, ne-am rupt cărțile de Economie Politică și i-am dat foc lui Ceaușescu…, am alergat ca nebunele, noaptea, printre gloanțe și spaime. Îți bătea inima de patru ori și numai noi două știm asta… Am fost și în Golania împreună, umăr lângă umăr, până să apară minerii cu moartea după ei. Mi-ai dat tricoul tău, ți-am dat lacrimile mele. Ai râs cu poftă și păreai fericită. Eu așa te vedeam.

Și sandalele mamei tale, din anii 70? Ți le amintești? Alea cu galben și cu verde, care țipau ca niște trompete, cu toc înalt și gros. Ne-am plimbat pe Calea Victoriei în miezul zilei, Zlota serioasă, cu ochelarii pe nas și sandalele în picioare. Noi, după ea. Am uitat a cui a fost ideea, nu mi-o asum, dar știu că am râs în ziua aia, de-am crezut că-mi crapă splina.

Am dormit împreună, am plâns (mai mult eu, că tu nu plângeai niciodată în public, Macarie!, nu plângeai decât singură, la tine în pătuc…), am mâncat cartofi prăjiți și am făcut planuri. Am fost la concerte rock, dar și de muzică clasică. Te-am cocoțat pe acoperișurile din centru, și am băut bere din sufertașul tatălui tău, mai știi, Macarie? Stelele erau așa de aproape, iar aerul călduț. Să nu-mi zici c-ai uitat, că nu te cred!

Și apusurile din Costinești cui le lași? Și răsăriturile? Nu le mai vrei? Cu tine eram când mi-am cumpărat, din târg, primii blugi stretch, i-ai purtat și tu, îți veneau așa de bine! Mai ții minte când te-am chemat la magazinul Cristian, să mă ajuți? Când ne furau ăia marfa în fiecare zi și alergam ca disperatele să prindem hoții? În cele din urmă sfârșeam ziua râzând cu gurile până la urechi și cu rezultate diferite la număratul banilor. Aveam 20 de ani. Eu eram furtuna, iar tu o zi de Florii.

„Dacă privim aceeași lună nu suntem chiar așa de departe, una de alta” – așa îmi scriai în urmă cu câteva zile.

Unde te-ai dus, Macarie? Pe 24 martie e ziua ta…

Dana Fodor Mateescu

11.03.2019