Hei, dragii mei, și trecea timpul. Marinel creștea, Daniel îl urma îndeaproape. Între ei se iscau mai mereu certuri cumplite și bătăi, de ziceai că-s cei mai mari dușmani, nu frați de sânge. Motivele erau puerile și de neconceput pentru niște oameni normali.

Daniel Ciripescu făcea crize de nervi, care se terminau adesea cu leșinuri isterice, ruperi de țoale (ca Michael Jackson în concert când cânta „Dirty Diana”!) spargeri de străchini, tablouri, bibelouri specifice zonelor montane (căprițe, cerbi și cocoșei) sticle de lapte, pahare, geamuri, toate astea doar pentru că Marinel era mai frumos și mai…înalt decât el.

Tatăl lor îi măsura în fiecare lună, la baie, cu creionul chimic, că alea erau pe atunci la modă. Îl înmuia între buze și: hârști, trăgea câte o dungă la tocul ușii. Daniel făcea spume la gură, dădea în delirium tremens infantil când observa că Marinel era cu patru centimetri mai înalt. Nu se putea așa ceva! Și trișa de fiecare dată. Se ridica pe vârfuri mereu, își întindea coloana, cam strâmbă, avea scolioză, își trosnea toate încheieturile, doar-doar mușca un centimetru în plus.

Daniel ura animalele, vacile, caii, avea o teamă maladivă față de câini și de pisici. Așa că, în momentul în care întâlnea vreo mâță mică, o călca în picioare.  Dracul în persoană era!

Punea la cale tot timpul diversiuni, dădea vina pe cel mare, pâra, băga strâmbe, mințea, îi făcea pe părinții lui să se certe din nimic.

De mic avea pretenția să fie consultat în privința cheluielilor casei. Dacă cumpărau ai lui un divan sau un fotoliu trebuiau să-i ceara voie. De multe ori mă-sa ajungea la spital din cauza asta. Când frățiorul mai mare lua nota 10 la matematică, unde excela, fiind cel mai bun din școală, Daniel făcea febră 40 de grade, de necaz. L-ar fi ucis, dacă nu i-ar fi fost o frică teribilă de…cadavre.

Începuse și Marinel să-l urască. Și pe bună dreptate, bietul copil! Numai el știa ce pătimea din cauza nemernicului clăpăug. Dar Dumnezeu nu stătea cu mâinile în șolduri. Cu cât se făcea mai frumos Marinel, cu atât îl pocea pe Daniel la mutră. Pe la 9-10 ani, fețișoara de copil i se schimbase,  era urât cu draci, să nu stai noaptea aproape de el! Semăna cu Uria Heep, infectul personaj al lui Dickens. Avea o față de merlucius și, când se enerva, devenea fonfăit și vorbea repede, repede, repede. În plus era și chioropan, iar ochelarii lui puțin fumurii îi dădeau un aspect și mai antipatic.

Nea Ilarie n-a putut uita niciodată un episod de scatofilie din copilăria lui Daniel. Avea să-și amintească de asta și la 84 de ani: „Într-o zi, l-a pus mă-sa pe oliță. Era mic, să fi avut vreo trei ani. L-a lăsat, și s-a dus la bucătărie. Când s-a întors, copilu` mânca de zor căcat. Băgase mâna în oală și… dă-i fălci! Mmmm, credea că-i ciocolată.”

La început au râs ai lui.

-Hă, hăăăă!, se veselea tat-su. Să vezi ce noroc o să aibă în viață fecioru` meu! Clăpăug-clăpăug, da` știe ce vrea! (Și căcat a mâncat apoi toată viața, la modul figurat…)

Dar acțiunea asta, bizară și împuțită de-a dreptul, s-a tot repetat. N-a fost doar o întâmplare. Și n-a mai râs nimeni. Era de plâns. Atracția dementă pentru fecale i-a făcut pe părinții lui, care erau îngroziți, să-l ducă pe ipochimen și la medici renumiți, nu numai la preotul satului și la vrăjitoare care ghiceau în nechezol, rect și-n talpa piciorului. Preaînvățații psihiatri dădeau din umeri. I-au prescris tratamente ușoare, că era copil, și i-au sfătuit pe Ilarie și Aglaia să-l urmărească mereu, să nu-l mai lase singur la căcăstoare.

-Aglăițo, ce ne facem, fată, cu anormalu` ăsta de Daniel? întreba adesea tatăl lui. Când o să fie mare, ai să vezi ce necazuri o să avem de pe urma lui, ăsta ne bagă în mormânt!

-Mă, e copilu` meu, al nostru, făcut de noi! Cum dracu`, Doamne, iartă-mă! a ieșit așa de nenorocit? Ce-am mâncaaat când eram gravidăăă? Ce medicamente oi fi luat, că nu mai știiiiiu!, bocea zadarnic și mă-sa, în pernă.

S-au sfătuit între ei și au chemat-o pe tanti Vali, o mătușă îndepărtată din partea bunicului. Era cam chiombalie, nițel cocoșată, dar altfel fată bună, iubea copiii.

-Poate-l dă pă brazdă pă clăpăug, spera Ilarie răsucind o țigară-ntre buze.

Tanti Vali era singura ființă de pe pământ care îl iubea, într-un fel, pe Daniel. Nimeni n-a știut niciodată de ce. Tot așa putea să se atașeze și de o omidă mare, păroasă, de un păianjen negru sau de un carcalac (ce? ei n-au fost bebeluși niciodată?).

În fine. Mătușa Vali îl alinta pe Daniel „Șuntica pitică” sau „Șunti”. Îl adora pe urât! Femeia stătea cu cei doi băiețoi, când părinții lor erau plecați în delegații. Îi era greu și ei, firește. Pentru că, așa cum v-am povestit la începutul episodului 2, Daniel se bătea zilnic cu fratele lui, din te miri ce, făcea numai porcării și, când nu era supravegheat, țuști, băga laba la caca și mânca.

Să vedeți ce s-a petrecut într-o zi de primăvară. Sătul de obrazniciile clăpăugului de Daniel, Marinel, care era în clasa a III-a, a pus la cale un plan de răzbunare frățească. Împreună cu un bun prieten, l-a păcălit pe Șunti că are păduchi.

-Băăă, ești plin!!! Dacă nu te tunzi de tot, complet, la chelie, o să mori!

Daniel turbase. Făcea ca lupul. Țopăia și-și smulgea părul din cap.

-Unde, unde sunt? Am păduchi? Cum? M-am spălat bine pe cap! Nu se poate!

Voi nu știți cât era de mândru puștiul de podoaba lui capilară! (în realitate un perișor fragil, foarte rar și de-o culoare ștearsă).  Zilnic se peria îndelung, avea o perie pe care doar el o folosea, altfel era război atomic în casă. Se spăla cu ou, miere și cu apă de ploaie. Așa îl sfătuise tanti Vali. În frunte, ea îi făcuse un fel de moț, așa cum avea Jim Carrey, dacă vă aduceți aminte.

-Bă, voi sunteți siguri că sunt păduchi ăia?, întreba speriat și tremurând Clăpăugul.

-Daaa, zicea și Muță, prietenul lui Marinel. Unu` din ei îmi scoate limba chiar acu`! Ia te uităăăă!  E unu` gras care se plimbă cu mașina prin păru` tău! Bă, Daniele, băăă! Auzi, al dracu`! Are și mașină. Pfui! În locu` tău n-aș mai sta o secundă!

A fugit Daniel ca din pușcă. Direct la tanti Vali s-a oprit:

-Dă-mi bani de tuns! Acum!

I-a dat femeia, ce să facă, v-am zis că-l iubea pe cretin!

În cinci minute și 13 secunde, Daniel Ciripescu se așeza confortabil pe scaunul frizerului Fluieraru. Ăla s-a uitat luuuung la el, dar știind că nu prea e întreg la mansardă, i-a băgat mașina de tuns în freză. Zero l-a făcut. Bec. Lucea ca o bilă capul Clăpăugului, iar urechile păreau și mai mari.

Când l-au văzut cei doi, Marinel și Muță, s-au speriat. Copilul arăta înfiorător. Avea ceva de spectru, diabolic, iar când rânjea, ți se ridica părul de pe mâini și ți se punea un clește în ceafă. Seara, au venit și părinții lui, ostențiți, de la muncă. Mamei i-a crescut brusc tensiunea, a dus mâna la inima și-a zis atât:

-Îu!

Apoi a căzut, lată, pe jos!

A udat-o Ilarie cu apa de la flori, că aveau niște „ochiu-boului” puse-ntr-o vază de tanti Vali: „să fie frumos și la voi”… Și-a revenit femeia, dar cu palpitații și chirăieli.

-Ilarieee, cine mi l-a pociiiit? Cineeee??? plângea sărmana Aglăița cu foc.

Au aflat apoi care a fost șmecheria. Ilarie a râs și, în sinea lui: „bine i-a făcut, tu-l în chelie dă parapliu!”, dar în fața nevestei, care, ca orice mamă, își iubea odrasla, n-a zis nici „miau”. O lună întragă a umblat Șunti cu o scufiță caraghioasă pe cap, până ce ia mijit din nou părul.

„Erau în vacanța de vară. Să tot fi avut Șuntica vreo 11 ani. Luase premiul I, numai cu note de 10. Era spaima școlii și a profesorilor, pe care-i contrazicea mereu, le dădea probleme de matematică superioară, iar bieții provinciali nu le puteau rezolva în veci.

Marinel se plimba cu Muță pe stradă. Celui din urmă i-a venit o idée:

-Bă, hai să ne batem joc de Clăpăug.

-Cum?

-Să-l aruncăm în haznaua cu căcat din spatele casei, că tot îi place lui să înghită! Asta o să-l învețe minte!

-Aoleu! Și dacă moare? Dacă se-neacă?

-Neee, că groapa e mică, pân` la genunchi!

L-au alergat și l-au prins. Unu, doi, treeeei, și: bâldâbâc! A înghițit Șuntica pitică la caca, să-i ajungă pentru trei generații de urmași. Din păcate pentu el, haznaua nu era chiar atât de mică, așa cum credea la început Muță.

L-au scos mai mult mort decât viu. Luni de zile i-a mirosit carnea a excrement descompus, dar, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni că are vreo aplecare spre scatofilie.

Altădată, „Șunti” a rămas blocat în bucătăria de la etaj. Locuiau într-o casă veche, gata să se dărâme. Fricos cum era, n-a așteptat până a venit tatăl lui ca să spargă broasca. Și-a pus o cratiță-n cap, pe post de cască, apoi a sărit de la etaj. Buuum! A căzut ca un pietroi. Și-a rupt tibia de la piciorul drept. Sincer, cât a zăcut Daniel Ciripescu la pat, s-au bucurat toate păsările cerului, animăluțele, gâzele, copacii, florile, bobocii, pământul pe care călca, vecinii, câinii, pisicile, fratele lui, Marinel, copiii de la școală și profesorii că au scăpat de persecuțiile individului.

***

Prin 1969, când s-a născut fratele lui mai mic, Daniel Ciripescu a picat cumva la mijloc. Ai lui îl iubeau pe cel mare, pentru că era primul lor copil, iar pe ultimul născut, pentru că abia venise pe lume și era prințul moștenitor, conform tradiției.

Dar cel care crescuse cam debil în umbra fratelui mai mare, avea de acum un motiv să-i umbrească viața pruncului. Orice s-ar fi întâmplat rău prin casă, de vină era „ăla mic”.

Ca să-i mai împace cumva, într-o bună zi le-a cumpărat mă-sa o masă de ping-pong. Rupeau băieții din cartier paletele pe ea. Cel mic abia mergea în picioare și-ar fi vrut și el să stea cu ei, măcar acolo unde se leagă fileul. Aiurea! Ciripescu și cu frac-su mai mare îi trăgeau câte un șut în cur, de-l suiau pe cișmeaua din curte. Nici nu putea să spună săracul ce îl doare, când veneau ai lui de la slujbe. Noroc că i-a văzut, odată, mama lor, de la etaj, și a început să arunce cu cizme și cu pantofi după ei, de-a umplut toată bătătura cu încălțăminte.

După ani de zile, i-a venit rândul lui Daniel să plece la oaste (armata era obligatorie pe-atunci). Doamne cât s-a mai tânguit biata mumă-sa! I-a închegat tac-su o valiză din lemn și dus a fost. Facea armata undeva la tunuri sau la tancuri, ceva de genul ăsta, prin Constanța. Venea Crăciunul și mama-sa, ca orice mamă, l-ar fi vrut și pe el acasă, în permisie. A umblat, de năucă, să caute o pilă pe la Ministerul Forțelor Armate. Până la urmă a găsit pe cineva la a 14 mână, care s-a oferit s-o ajute, să i-l aducă pe dobitoc acasă.

În sfârșit. Chiar și cu permisie, de venit tot nu putea să ajungă acasă singur, fiindcă știa drumul doar la dus, nu și la întors, așa că a pornit frate-su mai mare după el. Când l-a văzut mă-sa în carne și oase nu-i venea să creadă. I-a pus să mămânce felul unu, felul doi, apoi a luat-o de la capăt. Băga Daniel la jgheab, de parcă băga în cămașă. Ai lui au aflat că făcea „berilă” noaptea, undeva lângă un cimitir, iar ziua spăla porcii pe dinți, la o fermă a unității.

Cu chiu cu vai, Daniel a reușit să termine armata, iar la liberare, pe drumul spre casă, și-a vândut valiza și tot ce avea în ea, până și periuța de dinți a dat-o pe un leu.

Și anii au venit, unul după altul, s-au înșirat ca mărgelele pe ață. Copiii au crescut și fiecare a luat-o pe drumul lui. Daniel a dat la Facultatea de Drept și, după studii, a ajuns avocat, dar nu prea i-a plăcut, așa că, a făcut o combinație și a intrat în învățământ. Era profesor de drept.

Mare mândrie pe el! Din când în când, părăsea creta și se ocupa de notele informative. Da` ce credeați? Că i-ar fi putut scăpa ceva?! Cel mai harnic dintre „ciripitori” era! Și mai avea și un nume predestinat, pramatia!

A pârât tot. Până și pe mă-sa, care i-a dat să sugă laptele ei, l-a șters la popou când era mic și l-a învățat cântecul „Ursu` doarme”.

De ce a pârât-o la securitate? Pentru că nu i-a dat lui un tablou de Bulgăraș când s-a căsătorit cu Nuțica, fata spălătoresei din oraș, care, între timp, se transformase în „cucoană” deoarece s-a măritat cu un colonel de securitate, unul Eremia Mogoșescu, un nene cumsecade, pâinea lui Dumnezeu.

Avea un ochi de sticlă. Îl pierduse la un antrenament, l-a împușcat un coleg din neatenție. Pe la spate i se zicea Ciacâru, din cauză că unul era albastru și unul căprui, îi greșiseră ăia culoarea și omul nu a zis nimic, v-am spus că era băiat bun!

Când se matolea, făcea glume tâmpite, cum nu s-au mai pomenit! Își scotea proteza oculară, și-o băga în paharul cu vin sau în halba cu bere…apoi chema ospătărița și îi zicea: „Tovărășico, ia vezi, mata, ce am în băutură!” Aia se holba, scăpa tava cu potol, sticlele, i se punea un clește-n gât, să moară femeia!!!

Râdeau colegii lui Eremia, toți numai colonei, căpitani și maiori de securitate, leșinau în spasme de fericire. De fiecare dată când se întâlneau la vreo crâșmă se știa ce va urma…„O facem p-aia cu ochiu`?”, îl întărâtau șprițarii. Nea Eremia zâmbea! „O facem, da` nu acum..stați să-mi iau avânt!

Va urma!

Foto internet: Uriah Heep