Autor Răzvan Mateescu
Noptiera, născută din trupul unui stejar care creștea prin pădurile vieneze, stă cuminte lângă zidul casei mele. Ar fi putut fi arsă, distrusă, bombardată, aruncată la gunoi. Dar eu am ținut-o lângă mine ani de zile. Cu ea m-am născut, de ea m-am sprijinit când am învățat să merg, în ea scotoceam după bomboanele ascunse de mama. Am plimbat-o prin toate locuințele în care am trăit.
Noptiera despre care scriu acum, s-a născut în anii 30 ai secolului trecut. Ea a fost comandată, împreună cu o splendidă mobilă florentină, de către bunicul meu, profesorul Vintilă Mărculescu, direct de la o fabrică din Viena. Au venit cu trenul, toate, până la Bușteni, acolo unde trebuiau să ajungă, și unde erau așteptate de familia mea.
Tare s-au mai bucurat ai mei când au văzut ce minunății au cumpărat. Mobila era ceva de vis, scaunele masive erau sculptate manual, aveau capete și labe de lei, iar masa cântărea câteva zeci de kilograme. Bufetul, mi-l amintesc și azi, era plin de flori, desene, linii, acolade, romburi, frunze, toate cioplite de meșteri iscusiți.

Casa bunicului Vintilă Mărculescu, din Bușteni, casă pe care comuniștii au transformat-o într-o fabrică de șamotă, apoi într-o grădiniță de copii.
Bunica mea, Maria Mărculescu, alături de elevii ei. Anii 30. Bușteni.

Din păcate, bunicul meu nu s-a putut bucura pe deplin de liniștea și bogăția casei sale, pentru că în 1938 a murit. Avea 53 de ani. În urma lui au rămas împietriți de durere o soție și doi copii de opt și șase ani, Viorica și Mișu.

Viorica era mama mea.
Pentru că nu au mai reușit să-și achite datoriile, și pentru că, în vremurile acelea, de dinaintea războiului, lumea se descurca din ce în ce mai greu, bunica mea, Maria Mărculescu, care era profesoară, și-a luat copiii și s-au mutat la București, unde locuiau frații ei mai mari. O puteau ajuta. Au luat cu ei și noptiera, pe lângă alte lucruri necesare unei familii.
S-au aranjat în mansarda unei vile de pe Calea Griviței, și viața, încet, încet, mergea mai departe. Bunica s-a angajat la Școala Elena Doamna, dar avea jumătate de normă ca dascăl și la Pensionul Moteanu, unde o înscrisese pe mama mea.

O duceau greu, era război. În bombardamentul din 4 aprilie 1944, americanii au distrus multe locuințe din zona Gării de Nord- Grivița. N-a scăpat nici casa în care trăiau ai mei. Norocul lor a fost că s-au ascuns, împreună cu proprietarul, într-o magazie din fundul curții, altfel ar fi fost uciși.

Din toate bunurile lor au salvat doar noptiera, o plapumă și un bibelou din porțelan, o căprioară, care rămăsese fără cap. Au păstrat-o mulți ani după…
Cu inimile frânte, s-au mutat din nou, în vila unui frate mai mare, Stelian Șerbănescu, casă situată pe strada Bateriilor (au distrus-o comuniștii mai târziu, când s-au apucat să construiască bulevardul Victoria Socialismului și Casa Poporului).
După terminarea războiului, bunica și cei doi copii ai ei s-au întors la Bușteni, dar vila în stil brâncovenesc, ridicată de bunicul Vintilă, fusese deja confiscată și naționalizată. În locul unde directorul școlii din Bușteni își bea, pe vremuri, cafeaua de dimineață și privea fericit spre vârful Caraimanului, era acum o fabrică de șamotă. Trist…

Ajutată de prieteni, bunica s-a angajat, din nou, ca profesoară la școală, și s-a mutat într-o cămăruță, cu chirie, în Valea Țapului. În pod. Noptiera? Au luat-o, desigur.
După câțiva ani, au reușit să se întoarcă în casa bunicului, dar nu în vila splendidă, în care trăiseră altădată fericiți, și unde acum era o grădință de copii, ci în clădirile anexe, cămări, garaj, magazii. Cu chirie, la statul român.
Acolo au locuit vreo 20 de ani. Mama mea s-a căsătorit cu tatăl meu, s-au născut frații mei, apoi eu, în 1967. Mama ținea noptiera în bucătărie și punea în ea pâinea, făina și zahărul.
Apoi, bunica a murit într-o toamnă. Mare tristețe a fost în casă, și multă vreme după acest eveniment dureros.
În anii 80 ne-am mutat la Brașov. Am luat noptiera cu noi, mama nu a vrut să renunțe la ea, chiar dacă părea o vechitură.
Când frații mei au devenit studenți la facultatea de Matematică din București, au locuit un timp la mătușa mea, Cici. Noptiera? După ei!
Au trecut anii, m-am căsătorit, și în 2000 m-am mutat la bloc, împreună cu familia mea. Am luat noptiera la mine.
În 2008, mi-am cumpărat o vilă în zona de Nord a Capitalei. N-am vrut să arunc noptiera, așa că am cărat-o după mine. Semăn, dacă vreți, cu veverița aia, cu ghinda, din filmul de desene animate Ice Age.
Zilele trecute, m-am apucat să-o pictez. Nu știu ce mi-a venit. Sau poate știu, dar nu spun…
Noptiera asta are aproape 90 de ani. Și sufletul unei familii în ea.

Autor Răzvan Mateescu