Când eram mică aveam zeci de discuri (de vinil) cu povești românești. Capra cu trei iezi, Albă-ca-Zăpada, Măria Sa, puiul pădurii, Povestea lui Harap-Alb, Greuceanu, Scufita-Roșie…
Asta era distracția, bucuria și cultura mea din anii 70, când încă nu știam să citesc.
Dintre toate, niciuna nu m-a tulburat așa ca „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”,de Ispirescu. Povestea asta mă durea efectiv. Mă lovea-n piept. Mă făcea să sufăr crunt. Nu suportam s-o ascult, și, cu toate astea, o puneam la pick-up de două-trei ori pe zi, obsedant. Uneori și noaptea, când mama era la serviciu și rămâneam cu tata. El mă lăsa mereu să ascult povești.
Mă certam cu prințul, strigam la el: „Băăă, nu te întoarceeee!! Nătărăule! Rămâi la zânele tale!!” (El nimic! Ori era surd, nu mă auzea, ori era fermecat, ori prost-bâtă…)
„Cum, mă? – gândea fetița de șase ani, de atunci – cum să ai toate minunățiile alea, să rămâi tânăr atâția ani și tu să te duci ca un idiot în Valea Plângerii? Să te lași păcălit?!
Of! Ispirescul ăsta habar n-are să scrie o poveste ca lumea! Nu se pricepe! Trebuie să schimb sfârșitul! Nu mai suport atâta tristețe!”, îi ziceam lui tata care moțăia electric.
Pe la 12 noaptea, în loc să dorm, începeam să turui, aproape urlând, peste vocile actorilor de pe disc, în așa fel încât să se termine basmul cum vreau eu.
„E Is-pi-res-cu!”, se trezea tata speriat, de parcă-l scotea cineva la tablă. „Fără „l” la sfârșit. Și, dacă vrei să inventezi tu ceva, oprește, naibii pick-up-ul și…zi ce ai de zis, nu vorbi peste ăștia, că nu mai înțelege nimeni nimic. Apoi, culcă-te, că e târziu! Mâine mă scol la 6…”
„Ooo, ce idee mișto!, mă bucuram. Tata e foarte deștept!”
Opream discul exact când prințul alerga ca un bălălău spre Valea Plângerii și, în loc să-l nenorocesc, cum a făcut Ispirescu, – om fără inimă, – îl „mutam” direct într-o crâșmă cu zâne, fluturi, îngeri durdulii, care cântă, la țambal și trompețici, „Magdalena” și „Money, money, money”, hitul formației Abba.
Doamne, cât de fericit era prințul în imaginația mea! Să-l fi văzut și voi, mi-ați fi dat dreptate. Se pupa cu toate zânele și crăiesele, dansa cu bucătăreasa, cu Gheonoaia, cu Cenușăreasa și cu Albă-ca-Zăpada, bătea toba în masă, își scotea cizmele din picioare și bea suc de trandafiri cu bere și frișcă.
Urlam și săream fericită în pat, peste tata care sforăia electric și nevinovat, dându-i cu tifla bietului Ispirescu, care s-ar fi răsucit ca un titirez în mormântul lui poetic și literar, dacă ar fi știut ce i-am făcut.
Noroc că, el însuși, fiind cuprins de somnul lui Thanatos, nici că-i păsa de micile mele modificări…
Dana Fodor Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!

Aaah, de ce nu s-a publicat atunci varianta asta de final propusă de tine? Nu mai plângeam eu cu plapuma pe cap…
Hahah! Nu? Așa ar fi fost mai plăcut. 🙂
Duminica dimineața, era teatru radiofonic pentru copii… Răsfățul meu din vremea copilăriei. Ascultam la radio, încă în pat, purtat de vraja basmelor și călărind eu însumi cai năzdrăvani. Într-o dimineață am ascultat Harap Alb. Povestea fiind lungă, au împărțit-o pe episoade. Eu eram prea mic pentru a fi ajuns să o citesc singur, așa că nu-i știam urmarea. Și cum s-a terminat tocmai în momentul când Harap Alb era închis în fântână de către spân, a fost dezastru. Nu concepeam un asemenea sfârșit. Eu, care se spune că am fost destul de cuminte în copilărie, m-am răzvrătit. Am plâns și n-am vrut să mă mai cobor din pat. Ca și tine, i-am plăsmuit eu un sfârșit acceptabil și abia mai apoi am catadicsit să mă scol. Cine știe, poate acela a fost începutul nostru creator. Am învățat să scriu înainte de a merge la școală și foarte repede am scris și primele poezioare, dar… acel „scris” de pe ecranul minții, când îți desfășori pe o pânză imaginară personajele în acțiune, poate acela a fost chiar primul pas.
❤️❤️❤️