Ningea cu fulgi cât palma mea. Ningea, ningea, ningea…

Cerul își desfăcuse pieptul laaaarg și plângea cu lapte, cu frișcă și spumă dulce. Plângeam și eu cu el. Scoteam limba, înghițeam fulgii și plângeam.

1977. Iarna. Cea mai tristă perioadă a copilăriei mele. Lumea din jurul meu se desfigurase și n-o mai înțelegeam. Fratele meu, mic, Doru, abia născut în luna mai, se îmbolnăvise cumplit. Făcuse pneumonie și era la un pas de moarte. Bunică-mea îl lăsase afară, în cărucior, la sfârșitul lui noiembrie, „să doarmă pruncuțu` la aer curat, alaaai-la!”.

Bineînțeles că l-a uitat. Cam vreo cinci ore, așa. A stat, bietul bebeluș, până seara, când a venit mama din tură. Se pișase pe el, urlase de foame, de frig, de sete, de…groază. Nu-l auzise nimeni. Îngerul lui s-a străduit cât a putut să-l încălzească, dar de, era un amărât de înger, mic și el, câte pene să aibă?

Copilașul înghețase tun!

Afară se întunecase. Tata era la domnul Goldman, să-i repare soneria și-un pick-up din anii 60, iar eu mă jucam cu Sami și soră-sa în fața casei lor. Ne băteam cu gutui.

Mama a intrat în casă, era frig, soba rece și pustie. Dar nu s-a speriat, a crezut că frate-miu e la mamaia, în siguranță. S-a apucat să facă focul, abia apoi s-a dus să-l ia pe Doru. A intrat în casă, la mamaia și a întrebat-o: „Ce face puiu` meu?”

Atunci a avut un șoc. Mamaia s-a înnegrit la față și a dus mâna la gură: ”Tulai! Iștenem! Am uitat pruncuțu`-afară!”

Frate-miu abia mai respira. Vânăt, moale, nu mai răspundea la nimic. „Moare, băiatu`!” a țipat mama, și atunci am văzut prima oară cum arată disperarea.

Ochii ei urlau și erau adânci, prăpăstii fără fund. M-am speriat cumplit. Ea nu m-a băgat în seamă. L-a smuls pe Doru din cărucior și a luat-o la fugă, pe jos, până la spitalul Caraiman, cu el în brațe. Singură!

Am rămas năucă, udă fleașcă, de spaimă. Mamaia tulăia prin curte și se învârtea ca o curcă beată: „Tulai, Floare, ce-ai făcuuut? Ai omorât pruncuțu`!! Tulai, Doamnie, cap de cârpă!”

Am intrat în casă, se încălzise, dar nu puteam mișca, de tristețe. „A murit frățiorul meu mic? Jucăria mea? O să-l ducem la cimitir?” Mă durea carnea, de supărare. Mă dureau hainele, mă dureau florile din fereastră, scaunele. Și dulapul de haine mă durea. Nu știam unde să mă așez, că toate dureau în jur.

Am așteptat să vină tata. M-am chircit în pat, cu genunchii la gură și am ațipit. M-am trezit în frig, focul se stinsese de mult, era dimineață și trebuia să plec la școală. M-am îmbrăcat, mi-am luat ghiozdanul și m-am cărat. Abia la prânz am aflat ce e cu frate-miu. Era grav! A ajuns în semicomă la spital, iar medicii au certat-o pe mama: „Femeie, ai omorât copilul! Să zici mersi, dacă scapă cu viață!”

Dar mama nu era vinovată… Săraca! Doar ea știa cum i se zbuciuma sufletul! I-au pus perfuzii, i-au dat tratament, injecții, și l-au readus, cât de cât, la viață. Numai că…nu știa nimeni dacă o să-și mai revină vreodată. Un bebeluș de șase luni e firav și fără apărare. Noroc cu îngerul!

Mama se internase cu el, așa că eu am rămas cu tata acasă. „Vezi că s-ar putea ca Doruleț să moară…,” mi-a spus tata, beat-mangă, abia ținându-se să nu plângă în fața mea.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, că valuri de apă clocotită-mi ard pieptul. „Bietul băiețel!”

Din clipa aia am urât-o pe bunică-mea. Era era vinovată pentru tot! „Dacă moare frate-miu, las poarta deschisă și dau drumu` tuturor orătăniilor pe stradă! Așa! O să plângă și ea!”, mă gândeam.

Și a venit decembrie peste noi, cu zăpezi și friguri, cu duminici plânse și despletite, cu țurțuri și „răbdări prăjite”. Mâncam rar și cu noduri. Mâncare? Cine să-mi facă? Sfântul Patapie? Mucenița Varvara?

Tata era distrus și amețit mai tot timpul, bunică-mea se tulăia de zor. Doar tataia Săndulescu mă chema la masă: Dănuță, nu vrei niște supă de cocoșel? L-a tăiat mă-ta mare pă Viorel, știi că era cam tâmpit și recalcitrant…”

Nu, nu voiam. N-aveam niciun chef. Slăbisem, țoalele necălcate atârnau de pe mine, de parcă voiau să fugă, uniforma era murdară. Și ele erau triste. Începusem să am rezultate proaste la școală. Am luat un patru la mate.

Ah, duminicile alea pustii și nebune, ude la tălpi și cu ceruri de pâslă deasă, cu ghețușuri care trosneau sub talpă, cu liniște grea ca de mormânt, cu mirosul de brad ars și cărbuni… Mergeam la Spitalul de copii Caraiman să vedem ce face Doruleț. Îmi era un frig cumplit. Mă îmbrăcam singură, cu rochița din catifea roșie, dar nu știam că trebuie să-mi pun ceva mai gros pe mine. Ciorapii lungi, albi, „din supraelastic”, cu modele și găurele, erau prea subțiri. Tremuram. Tata, nebărbierit și trist ca un mort, pupa din când în când o sticluță, plată, de coniac. Eu, agitată și fără rost, spărgeam gheața cu tocul și săream, când în stânga, când în dreapta.

Când ajungeam la spital, eram deja bocnă, iar tata praștie. Clădirea mă privea urât, cu toate geamurile reci și străine. Peste drum, era cimitirul Sfânta Vineri, la care nici nu priveam, de groază să nu mi-l fure pe Doru.

Nu ne lăsau să intrăm. Mama apărea la fereastra de la parter, ultima din stânga. Zâmbea chinuit și ni-l arăta pe frațiorul meu la geam. Vedeam un căpuț de copil blond, înfășat, atârnat într-o parte, bleg și adormit.

Mama îmi făcea cu mâna, eu la fel. Stăteam acolo maximum cinci minute. Îmi era așa de dor de ea! Apoi plecam acasă. Ocoleam pe la Titulescu, ne opream la cofetărie, tata îmi cumpăra un Pepsi și o prăjitură cu frișcă. El mai lingea un coniac și fuma paișpe țigări.

Seara, mă strângeam în pătuceanul meu și-mi puneam povești la pick-up. Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos din lacrimă, Fetița cu chibriturile… Visam că mănânc gâscă umplută cu mere și prune, așa ca-n povestea lui Andersen.

Tata mă lăsa să ascult, până adormeam și acul zgâria vinilul.

A fost singurul an fără pom de iarnă. Nu știți voi cât am plâns! N-am spus nimănui, de rușine. Tata n-a avut chef să cumpere. Era prea supărat.

De Hanuka, de Crăciun și de Revelion m-am dus la Samuel Goldman. Aveau și brad, și prăjituri, și…ta-daam: gâscă umplută, nu cu prune, ci cu portocale. Mai ceva ca-n povestea mea!

„Bietu` cupil, stă singur-cuc, tac-su-i la crâșmă, supărat, bea bere cu polonicu`, mă-sa mare se tulăie prin curte și-și rupe păru` din cap, tac-su marele organizează ședințe de stradă, iar mă-sa, chinuită, prin spitale, cu ăla mic… Un` să stea fetița?”, zicea madam Goldman oftând evreiește.

Mirosea în casa a vanilie, a ciocolată, a friptură de gâscă cu portocale și simțeam atâta căldură și iubire în jur, încât uitam de tristețe.

Sami cânta la vioară „Stille Nacht”, apoi o înțepa pe Silvia, sora lui, cu arcușul, direct în popou. Ea țipa și râdea, râdeam și eu. Ne alergam prin casă, până nenea Ari, bunicul lui Sami striga la noi: „Hooo, nebunilor, că nu sunteți la curse!”

Focul ardea în sobă și toate lucrurile începeau să capete sens. Afară ningea cu fulgi mari, cât palmea mea. Ningea, ningea, ningea…

Fratele meu a stat în spital, cu mama, până în aprilie. Înfloriseră copacii, iar eu eram alta, mai înaltă și mai slabă.

Ne-am dus să-i luăm, eu și cu tata. Doruleț mirosea numai a antibiotice și privea fix, undeva, cu ochișorii plini de lacrimi. Dar trăia. Eram așa de fericită! Primăvara putea să vină. O așteptam împreună.

Dana Fodor Mateescu

18.12.2018

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!