În noaptea aceea ninsese mult. Știu că n-am mai putut deschide ușa, iar poarta de la curte rămăsese blocată. Se apropia Crăciunul și bucuria împodobirii pomului de iarnă, cu darurile la care visam, îmi umplea sufletul de căldură și de energie. Era seară când tataia Săndulescu a bătut la geamul nostru, care dădea în curte.
Mama l-a poftit să intre și, mirată, l-a privit cu teamă. Se întâmplase ceva! Tataia nu prea venea la noi. N-avea de ce.
Omul s-a scuturat de zăpadă, și-a aprins o Mărășească, a tras din ea un fum, două, apoi a zis: „Gata și cu vrăjitoarea noastră!”
Mama a rămas cu lingura de lemn în aer. Tocmai amesteca în ciorba care clocotea pe aragaz, umplând casa de miresme acrișoare și de leuștean.

Afară ningea cu fulgi cât merele de mari și totul era alb-alb. La aparatul de radio cânta Aurelian Andreescu: „În grădina casei mele e copacul / Care cântă și pe frunze și pe vânt / Care știe tot ce-mi place și ce simt”, iar eu am simțit că totul în jurul meu s-a oprit. N-am respirat câteva secunde, crezând că visez, că nu e adevărat ce aud.
Adevărată era doar melodia care curgea înainte, fără să-i pese că s-a petrecut ceva rău pe strada noastră.
„Au găsit-o moartă în casă. Înghețată de frig. Ținea în mână o poză cu fiu-său. N-au putut să i-o smulgă”, a zis tataia, cu o voce ruptă, care nu mai era a lui. Semn că îi păsa, că îi părea rău…
„Vrăjitoarea avea un copil? Și mie de ce nu mi-a zis?”, am sărit ca arsă, gata să ies afară dezbrăcată, desculță, și să fug până la casa unde locuia ea. Noroc că m-a oprit tataia. (Unde te duci, nebuno?)


Mama a oftat: „Dumnezeu s-o ierte! Era tânără, nici 30 de ani nu avea. Să mă duc să-i aprind o lumânare!”
Tataia a alungat fumul cu palma: „Nu mai e, Ilenuță! Au luat-o la morgă. Și oricum, n-ai ce să vezi acolo!”


În seara aia, mama nu m-a lăsat să fac cercetări, dar a doua zi, de dimineață, am ieșit și direct la Samuel Goldman m-am oprit. Era zăpadă multă pe stradă și un frig care îmi astupa gura cu palma.
Tremuram și abia mă țineam din plâns. M-am năpustit în casă, fără să mai sun la sonerie.
„Sami, Sami! A murit vrăjitoarea noastră!”
Băiatul repeta la vioară și mi-a făcut semn cu arcușul să stau jos. „Scoate și ciubotele, că mă ceartă mama din cauza ta! Ai făcut numai lăcăraie pe-aici! Taci și așteaptă-mă, că mai am nițel de cântat!”
Între timp, a apărut și nenea Ari, bunicul lui. Era îngândurat, cu fața gri ca cerul.
După ce Sami a terminat de studiat, bătrânul și-a aprins o țigară și a oftat hârâit. Parcă avea morișcuțe în plămâni, așa sfârâia. „Opapă, ai auzit de vrăjitoare?”, l-a întrebat Sami pe bunică-su. „Opapă” – așa îl strigau toți.
Nenea Ari nu răspunse. Bâțâia din cap și ofta.
Când să ieșim, ne-a oprit: „Uni mergițî?”
„Să facem un om de zăpadă”, a mințit Samuel.
„Fașiț pi dracu! Io nu ti cunosc? Ghiavole! Vrei sî ti duci sî scotocești cu nebuna asta pân țoalili lu aia moartî. Nu ti mai duși, cî nu găsăști nica.”
Nu l-am ascultat. Am ieșit în gerul dimineții de decembrie. Cerul era aproape-aproape, trist ca un capac de coșciug proaspăt, încă ud. Ne părea rău de femeia aceea splendidă, pe care o iubeau mulți, dar pe care o urau toate bașoaldele din cartier, veninoase și pismoase, care nu-i ajungeau nici la gleznă, din toate aspectele.
N-am putut să intrăm. Proprietarul pusese un ditamai lacătul pe ușă, iar prin ferestruța împodobită ca o pațachină nu se zărea nimic, nimic. Era înghețată tun, zăpada din dreptul ei fusese dată la o parte și aruncată pe marginea trotuarului. Sami a lovit cu vârful ghetei în tocul din lemn și mi s-a părut că aud un geamăt. „E vântul, meșugo! Te sperii ca fraiera! Hai la tine, poate a făcut mă-ta mare minciunele, simt o aromă de vanilie!”
Ne-am dus la mine, dar ceva greu, nepământean, mă întorcea cu gândul la locul unde murise vrăjitoarea care îmi deschisese abecedarul la lecția Visul Dorinei…
Bențoaia ne-a dat minciunele, erau fierbinți și bune, ne-a boscorodit nițel, apoi n-a scăpat de noi până nu ne-a zis ce e cu vrăjitoarea. Bunică-mea știa multe despre ea.
Femeia, care se numea Maria, era dintr-o familie bună, dar severă.
Fusese dată afară din facultate, nu se știe din ce motiv, iar ai ei n-au mai primit-o în casă. Era o rușine.

S-a angajat ca muncitoare necalificată sau femeie de serviciu și a făcut un copil cu un tip care n-a mai vrut să audă de ea când i-a spus că a rămas gravidă. A născut, iar pe băiețel l-a dat la orfelinat, dar nu de tot, ci temporar. Se ducea mereu la el și, din banii puțini pe care îi primea de la slujba ingrată, plus ce mai lua pe ghicitul în cafea, bobi și cărți, îi cumpăra micuțului tot ce putea. Sărăcia, dorul de copil, faptul că nu prea mânca și locuia într-un subsol igrasios și friguros – toate necazurile astea au terminat-o. Au mușcat din ea în fiecare zi.

Tot de la Bențoaia am aflat că cei care o primiseră în gazdă nu o lăsau să facă focul în micul godin, de teama incendiului. Așa că, biata de ea, iernile trăia fără căldură.

Până acum…


Mi-a fost milă și m-am revoltat în felul meu. Justițiară și tembelă, împreună cu Samuel, i-am pedepsit cum ne-am priceput mai bine în anii ce au urmat: le-am aruncat în curte grenade cu căcat și, în fiecare zi, am scris pe gard și pe zidul casei cuvinte nemapomenit de obscene.


În noaptea aceea am visat lecția cu Dorina și piticul. Dar în locul piticului era un bebeluș de la casa de copii. M-am trezit plângând în hohote. N-am mai putut dormi până dimineața. Cum închideam ochii, o vedeam pe ea cum strânge în pumnul rece și vânăt poza băiețelului pe care nu-l va mai vedea niciodată…

DFM 7 octombrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!