Autor Mirela Corina Chindea
Era 1976. Vara se topea pe asfalt, iar băieții din Liceul n. 3 descoperiseră că pleata atrage fetele.
Atrăgea ea și altceva: curcanii.
Nu exista vreo sfântă zi de luni în care să nu zărești un milițian la vânătoare prin zona școlii! Acum mai bine de un an era un civil care ținea sub ochi școala, dar, în ultima vreme, plantau acolo unul în uniformă, un plutonier cu bastonul în mână, la vedere, și chipiu tras pe sprânceană. Atentă așteptarea. Aer de vânător de capete… vigilent și cu ochii pe client.
Șiiii, motor.
Plutonier Major Hurlui Gh.Traian: „Hei, tu, artistule! Ce-i cu pleata aia lungă pe ceafă? Ia să te văd. Vino, mă, ficior, mai aproape… Tac’ tu te- o văzut cum vii la școală ? Uite, mă, frizură ! Cum să zvârcolește să iasă de sub guler. Ia zi, măi, vii la școală sau cânți în trupa lui Iuliu Merca?”
Neluțu, zis Țânțaru: „Nu, să trăiți, tovarășe, ăăă, îs regulat. Da’ m-am dat cu apă cu zahăr… să stea lipit că numa’ cu ulei nu mère. Am teză la chimie, nu mă lasă profu’ s- o dau dacă nu-i lipit păru’ de cap.”
Plutonierul: „Meri mă, loază, nu mă îmbrobodi. Ești ca cum cozonacu’. Tăt boscorodești aiurea. No, mintenaș rezolvam, să nu mai ai bai cu profii. La frizer. Până nu mâncă furnicile din tine!”
Frizeria de lângă școală era o cameră rece, cu două scaune de metal, oglindă mată și miros de gaz. Și de săpun cheia, ăla de puțea a ploșnă. Și Tânțaru’ , biet de mica lui, de spaimă. Intrai cu zulufi rebeli și ieșeai cu capul lucios, ca un bec de-o sută.
Profesorii noștri? Domne’ ce le mai plăcea operațiunea asta! Că, după capu’ lor, numa așe pùteau ieși bărbați din noi! Aia pedagogie aplicată. Intrai în frizerie ca omu’ normal și ieșeai răcan. Musai tătă școala să semene a cazarmă.
Dirigintele, tovarășul Știr: „Nu e pedeapsă, tovarăși elevi. E igienă morală. Capul tuns scurt arată minte limpede!”
Mircea Manu, dintr-a unșpea, în șoaptă: „Sau că ț-o ieșit mintea să gândească liber…”
Mai erau și trădători. Câte unul, da’ rar, cu țâdulă de la organ că avea ceva bai, o boală, ceva. Ori cu oblăduirea lui tată- su, că numa’ unu’ de la organe putea să rezolve la miliție. Și unii și alții aveau sfânta adeverință cu numele lor trecut acolo și cu tăte ștampilele Republicii.
Aia era salvarea supremă:
„Subsemnatul este distribuit în piesa Morișca de Ion Perciune, iar personajul pe care îl interpretez impune să port părul lung.”
Era biletul lor de libertate. O hârtie ștampilată cu sfințenie, păstrată în portofel mai ceva ca fotografia iubitei.
Da’ dacă o uitai acasă, vai de frizurica ta! Și vai de costițele tale, dacă mai făceai și gură!
Floștoneru: „Ce-i cu pleata asta, to’arășe școler?
To’arășu’ elev spăriet ca de bombe: „Ăăă… E pentru rolul lui Romeo, to’arășe floșto… plutonier.”
Floștoneru’: „Romeo, zici? No, numa stai o țâră. Ne duminim mintenaș: bun, da aici tăt îi prea lung (pleosc o palmă peste ceafă). Îi juca mai bine cu mai puțână frizură. Că să perde memoria în atâta păr. Îi face rolu’ becului din balcon. La frizer!”
Seara, Romeo a apărut pe scenă cu capul ras, strălucind sub reflector. Publicul a râs, iar profesoara de română a zis că e „o interpretare simbolistă a dragostei care luminează”.
…
După două zile tovarășul plutonier zelos a plecat o țâră să vadă de îs bugăte becuri într- on sat, la mama dracu…
„Mutat în interes de serviciu”… Tunsu’ era ficioru’ lui Mahalean de la CFR. Ie, ie, șăfu’ de stație din oraș!
Morala: în comunism, nu moda te tundea chilug.
Te tundea sistemul — ca să-ți intre bine-n cap că tăți musai trebe să fim egal. Noi lucim, nu gândim!
Ce mult am urît vremurile ”să vii cu tac’tu tuns!”, valabile pentru băieți; la fete era urîta bentiță, cu părul prins în cozi, cît mai lipit de cap; vai de alea care aveau păr creț! Și în anii ’80 începuse moda cu păr înfoiat, tapat (la fete) sau cu chică la spate (la băieți); vai de noi cum ne descurcam să păcălim cerberii de serviciu! Îmi aduc aminte de o fază cînd eram de serviciu la cancelaria liceului: directoarea adjunctă certa de zor elevă pentru că și-ar fi permis să-și fi făcut părul creț-permanent; ea, săraca, încerca, plîngînd, să-i explice ca așa este părul ei, creț de la natură; nu-mi venea să cred ce auzeam!
Da! Oribile vremuri! Pe noi ne și trăgeau de păr în școala generală. 🙁
SI MATRICOLA. Să nu uităm de ea. Cusută pe haine (geacă, palton, etc …) nu cu capse că de … Doamne, țin minte că aveam o profă de matematică tânără și chiar drăguță, stătea la intrarea în liceu și ne verifica, păr tuns la băieți, lungimea sarafanului și bentița la fete, matricola cusută. Nu te considera în regulă nu intrai în școală. Avea o plăcere teribilă să tragă de noi și să ne trimită acasă. Teribilă. Acum când mă uit la minți criminale mă întreb dacă nu era sadică și dacă ar fi putut cine știe cum ne-ar pedepsit că nu ne supuneam unor reguli aberante.
Da, da! Așa a fost! Îmi amintesc cum îi ridicau în sus pe băieți, efectiv le smulgeau perciunii. NU îi durea și pe ei? Niște copii! 🙁
Canaliile dracului!
și da, am urât cu patimă uniforma. la finalul liceului era o tradiție să sfâșiem uniformele. O făceam cu plăcere. Cine militează azi pentru uniforme nu a trăit vremurile alea. Diferențele se vedeau. Aveam o colegă al cărui tată era în Chehoslovacia la ambasadă. Ei bine blugii ei, adidașii ei, paltoanele și gecile, penarele, stilourile, ghiozdanul erau altceva decât se găsea în sistem. Și ne încerca invidia că noi nu aveam de unde să cumpărăm așa ceva. Credeți-mă pentru un adoloscent era destul de frustant.
scuze pentru Cehoslovacia