Pentru ACM!

Uneori, când cad pe gânduri și mă seacă o durere ca o umbră de aburi fierbinți care mă rup, îmi amintesc de fata asta. Voi n-o știți, n-aveți de unde, dar eu da.
Mi se face un dor de ea, ca de copilărie. Ca de mama, ca de poarta casei din strada Petru Maior, ca de tata, de acoperișuri sau de fratele meu când era mic și mirosea a aripă de înger.

Fata asta era o nebună, ziceai că are albine și buburuze în loc de sânge. Era energică, nebună, o zgâtie care colora orice grup în care apărea, stârnea rivalități, scandaluri și invidii, de nici dracu nu le mai dădea de cap. O iubeau mulți, dar o și urau destui. Nici ei nu știau de ce, căci numai prostul urăște ce nu înțelege. Iar pe ea puțini o înțelegeau.

Pe vremuri, fata asta avea momente când era tristă-tristă. Înghețam, mi se făcea frig când o întâlneam. Și o întâlneam destul de des… Foarte des. Unde mă duceam, dădeam de ochii ei mari și uimiți, ochii ei ca noaptea de august plină de ploi și fulgere.

Of, păcat că n-ați cunoscut-o și voi, precis v-ar fi plăcut! Mică de înălțime, puțin mai înaltă de cum sunt eu acum, mai suplă (numai mușchi), cu părul lung și bogat ca o coamă de iapă tânără. Era jucăușă, modestă, nu făcea pe superioara ca altele din generația ei.

Înota, dar nu pe distanțe mari, că obosea repede, dar îi plăcea să sară din sălcii în lac, ca băieții; mi se strângea inima când o vedeam, ba odată s-a urcat pe un chioșc de răcoritoare, la Snagov, și a sărit ore în șir de pe el, urmată de o șleahtă de hăndrălăi zurbagii, cu plete și tatuaje, cu toții amețiți de parfumul și vitalitatea ei. Chiuia și sărea. „Booombaaa!”

Parcă o văd! Doamne, ce nebună!

Totuși, fata asta era cam nesigură și foarte timidă; îi zvâcnea inima când trebuia să vorbească în public sau cu vreun străin. Totuși, dacă o călca cineva pe coadă sau dacă cineva îi răpea libertatea, răbufnea violent. Ce paradox! N-aș fi zis că posedă o asemenea forță.
A primit multe lovituri în viață (și în față!), mi-a povestit mereu, suspinând.
Degeaba îi spuneam să fugă, să plece, să lase dracului imbecilii care nu dau doi bani pe ea. (Nu le mai povesti ce ai pe suflet, își bat joc de tine, râd în barbă după ce tu pleci, râd de tine, fraiero!) Ofta, zâmbea, dădea din cap și-mi zicea: „Știu! Dar nu-mi pasă! Nu mă pot preface. Dacă ei îmi calcă sufletul în picioare, e păcatul lor. Să mă pupe-n cur!”

Doamne, ce lupte am dus cu ea, s-o conving să uite, să meargă pe calea ei, să nu se mai oprească pentru persoane care nu meritau nici cinci minute din respirația ei! Ți-ai găsit! Tot ca ea făcea!

De câte ori n-am văzut-o cu lacrimi pe obraji prin București! Mergea cu furie (are un pas în care pune toată furia!) spre metroul de la Romană sărind și câte două trepte o dată. Dar am zărit-o și râzând în hohote ca o dilie; râdeau toate blocurile odată cu ea, copacii, porumbeii de la coloane și din Cișmigiu și întreg spectacolul mi-a șters amărciunea de a o ști supărată vreodată. Țineam la ea foarte mult. O iubeam!

Fata asta era fericită când citea, învăța tot ce-i plăcea, tot ce-o interesa și îi făcea bine, cânta, muncea și spera că într-o zi se va opri pe malul mării și va spune râzând și țopăind ca o fetiță: „Am trăit cum am vrut eu! Liberă! Nananananana!”

Avea de toate în ea, amestecate claie peste grămadă, ca și cum, la disperare și în grabă, îngerii au pus un strop de talent, nițică frumusețe, imaginație, veselie, chef de viață, de joacă, de iubire, nițică prostie, alint și optimism. Altele făceau ravagii cu mai puțin decât primise ea în dar de la natură, doar pentru că aveau tupeu. Fata asta, despre care vă povestesc eu, nu avea deloc.
Calitățile locuiau în ea ca niște șoapte, ca păsările exotice; le scotea când nu te așteptai, așa, ca o magiciană care trage afară din sân când o eșarfă roșie, când una galbenă, verde sau turcoaz. Fata asta era un spectacol de lumini și beculețe colorate. Era ca un pom de iarnă, ca un căluț alb care alerga pe malul mării.

Dar vă spun sincer, la un moment dat, a dispărut. N-am mai văzut-o de ani de zile. Nu știu unde s-a dus, unde a dispărut. Am întrebat mulți prieteni comuni: „Unde e nebuna aia? A plecat din țară? A murit?”

Nimeni nu știa.
Aș vrea s-o găsesc și s-o strâng în brațe tare, tare de tot. Să nu-i spun nimic, absolut! Doar să-i mai simt vibrația de om care nu știe ce să facă, să-i simt panica (da, fetiță, știu că erai panicată și singură în lupta ta!) și să-i spun că n-am uitat-o nicio clipă.

DFM 28 decembrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.