Când eram puștoaică îmi doream mult de tot să-mi schimb culoarea ochilor. Voiam să-i am albaștri ca zidul Voronețului sau măcar verzi ca măcrișul. Cum să fac, Doamne, cum să faaac? Nu mai suportam să am ochii căprui-ciocolatii, o nuanță așa de banală și lipsită de noblețe, parcă era mobila mea din sufragerie!

Într-o zi zurlie, ca și mine, m-a pocnit în cap ideea. Citisem o carte (Ce bibliografie școlară? Ete scârț!) despre niște spioni naziști care își turnaseră lămâie în ochi ca să-și decoloreze irisul pentru câteva ore, atâta cât să poată trece granița nedescoperiți.

Aaaaa, gata! Așa o să fac și eu. Bun. Două lămâi mi le-a dat mama, i-am zis că avem niște experiențe la chimie. Îmi ajungeau. Năzuia și o prietenă de-a mea, brunețică foc, să-și deschidă și ea… „perspectivele” oculare în modul ăsta ciudat.

Ne-am ascuns în baie și ne-am picurat zeama-n ochi. Eu ei și ea mie. Istețe, fete nu? A fost cumplit! Pleoapele nu se desfăceau ca lumea, era refexul ăla de apărare, așa că am dat și pe alături, se făcuseră ochișorii noștri ca cireșele coapte. Mi-a curs lămâie și-n urechi. Am suferit dureri crâncene, simțeam că-mi bagă cineva ace de foc în miezul irisului, vedeam în ceață și îmi venea să vomit. Ținându-ne de pereți și bâjbâind ca orbii, am făcut un jurământ să nu mărturisim nimănui secretul. Dar părinții amicei mele tot au aflat (cine le-o fi spus?). I-au tras o mamă de bătaie și au pedepsit-o să nu mai iasă o lună din casă.

Au venit și la tata, m-au reclamat furioși, dar nea Fodor era atât de beat, săracul, că a crezut că au venit ăia de la lumină să vadă contorul și le-a adus un taburet de la bucătărie ca să citească mai bine cifrele…

Eu n-am mâncat bătaie. Când s-a trezit, tata a urlat două minute și zece secunde la mine:

„Proasto! Cum ai putut să faci așa ceva? Vrei să rămâi chioară? Ochii tăi sunt frumoși, așa cum sunt! Frumusețea unui ochi nu o dă culoarea, cât forma și privirea! Felul în care te uiți la om. Și, evident, inteligența. Contează ce e în spatele ochilor. Ochii căprui ai unei femei care a citit ceva la viața ei sunt mai frumoși decât ochii albaștri ai uneia care nu a citit și nu a învățat nimic. Bagă la cap!”

A fumat opt țigări, a tușit de paișpe ori, apoi i-a trecut. După trei zile uitase ce-am făcut. Așa era tata.

Două săptămâni am stat cu batiste înmuiate în ceai de mușețel pe ochi, am făcut spălături cu nu știu ce soluție și am avut remușcări grele față de prietena mea care primise o poceală soră cu moartea de la ai ei și făcuse niște complicații la retină, de a fost nevoită să meargă la policlinică zile în șir, ca să-și rezolve problemele.

Îi mulțumesc și acum sorții, bunului Dumnezeu, căruia îi cer încă o dată iertare, că n-am pățit nimic grav. Ochii s-au limpezit, iar culoarea mi-a rămas la fel de maro. Până la urmă am înțeles că nu puteam să fiu ca alta, care are ochii verzi sau albaștri. M-am ofticat vreo trei luni, apoi m-am apucat de citit Neamul Șoimăreștilor.

DFM 13 ianuarie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!