Cum îți dai seama că nu-l mai iubești? Cum își dă seama el că nu te mai iubește? Întrebări banale, dar la care uneori nici nu ne mai gândim. Chiar! Cum?

Simplu. Simți! Așa cum simți atingerea unei flăcări. Te poate încălzi sau te poate arde. Depinde cum te miști. Și pe unde!

Altădată, tremurai numai când îi auzeai vocea la telefon. Vorbele lui erau fluturi speriați și parfumați. Promisiunile și declarațiile lui, care păreau destul de reale, te făceau fericită. Îți treceau foamea și setea, necazurile inerente dispăreau, soarele îți arăta și el țâțele lui de zeu înflăcărat, și viața era atât de frumoasă. Când râdea el, zburau porumbeii în câmpie și albinele cântau „Nebun de alb”, melodia lui Emeric Imre.

Nu, nu erai vreo toantă, născută ieri, știai că nu va ține la nesfârșit, dar te bucurai și tu de moment, ca orice om. Trăiai cu voluptate fiecare secundă lângă el.

Îți amintești? Cum era? Inima-ți bătea: bum-bum-bang, o simțeai în urechi, în ochi, și-n limbă. Sufletul ți se deschidea, ca un nufăr de la Mila 23, numai când știai că peste o oră te vei întâlni cu el. Când vă atingeați palmele, ți se oprea respirația cinci secunde. Când te îmbrățișa, nu mai atingeai pământul și carnea ți se făcea ca piatra. El era bolnav de iubire, ardea ca un cuptor, numai la tine se gândea non-stop. Îți rostea numele cu gingășie, dar nu cel de botez, nuuu! Te alinta altfel, îți inventa un nou nume, pentru că tu erai trofeul lui, comoara lui, darul vieții, erai cea mai iubită femeie din lume! Apoi, ochii! Te priveau cu o uimire înduioșătoare, te priveau curioși și lacomi, erai a lui.

Te ducea departe de lume și stăteați așa, numai voi, și atunci aveați ce să vă vorbiți, el râdea, tu râdeai, vă iubeați, povesteați, vă măsurați buzele, palmele, tălpile și visele.

Și într-o zi… realizezi că lângă tine e un alt om. Distant. Rece. Cam străin. Cu gândurile în alte părți și sufletul uscat. Vocea e la fel, dar parcă alta. Da, da, îl mângâi tu degeaba pe ceafă când conduce, gata!, el nu mai simte vibrația ta, e ca și cum ai atinge un scaun sau o sacoșă plină cu roșii și ardei. Îți zâmbește, da, se chinuie, îți mai aruncă un „te iubesc”, așa cum azvârle pescarul amator undița, dar nu prinde decât ciubote putrezite.

Simți că nu te mai iubește și nu-l mai interesezi când, de ziua ta de naștere sau de nume, îți dă bani „ca să-ți cumperi ce vrei tu!”. Pe vremuri se ducea singur, își rupea din timp, și-ți lua ceva cu care te impresiona până la lacrimi: cerceii tăi preferați, brățări, inele, un ruj, florile tale iubite, o carte dorită, „micușenii” muierești, pe care tu le adorai, doar pentru că proveneau de la el. Știu, ai păstrat toate scoicile găsite cu el, două castane, niște pietre, o aripă de libelulă, o petală de roză, un bilet de teatru și unul de autobuz. Le ții ca pe niște relicve…

Azi, tu vorbești, vorbești, însă el nu te ascultă, nu aude nimic, e în alte lumi, în care tu nu vei (mai) păși niciodată. Zadarnic îl săruți! Cucu! Buzele lui sunt reci și și-au pierdut aroma, parcă ai pupa un buzunar de la geaca de piele din cuier. L-ai pierdut, și știi asta! Dar nu vrei să renunți, dintr-un orgoliu prostesc. Și nici el nu vrea să încheie, tot din același soi de orgoliu masculin și depășit. Și cu cât vă încăpățânați amândoi, cu atât vă îndepărtați unul de celălalt. Ce îl ține lângă tine? Lenea, confortul pe care i-l oferi și iertările tale. Și copiii, dacă aveți…

Ia să trecem și la un bărbat acum! Să presupunem că soția sau iubita au devenit indiferente față de tine. La început, nu-ți vine să crezi! „Hm, poate mi se pare! O fi femeia stresată.” Și mergi mai departe în relație.

Dar tu știi că CEVA nu mai e cum trebuie! Știi cum îi străluceau ochii atunci când apăreai, știi cum se bucura ca un copil când se desfac darurile de sub brad, când vă întâlneați. Acum e tăcută, se ferește ușor când vrei s-o săruți, dar acceptă cu milă, totuși. Nu mai aude ce-i povestești de la job, cască plictisită, e neatentă și, când îi spui că azi era să faci un accident, ea caută un post la radioul din mașină și dă mai tare. Deja pari agasant cu aceleași și aceleași întâmplări pe care le perorezi la nesfârșit. Altădată te asculta fascinată. Făcea ochii mari, căsca gurița și se mira de tot ce făceai…

Apoi, ea nu te mai atinge ca înainte, iar când o inviți în oraș, ca să fiți doar voi doi, odată i se face o lehamite de tot. Își amintește că ai mințit-o de nu știu câte ori, dar te-a iertat, îți repoșează că ești un cabotin și că ești cam laș. Vă certați, pleci, trântești ușa și te reapuci de fumat, după ce te lăsaseși. Mama mă-sii de situație!

De ce se întâmplă toate astea? Cine poate ști? Iubirea se transformă, uneori, în ură și indiferență. Iubirea are multe fețe, așa, ca diamantul. Dar ca să ajungă ca el trebuie șlefuită, îngrijită, respectată, protejată și susținută. Altfel e doar un cărbune. Va arde rapid, apoi, puf! S-a dus!

După sfârșit, important e să mergi mai departe, fără să porți pică nimănui. Așa e viața. Fiecare dintre parteneri s-a bucurat, la un moment dat, așa că, ce rost mai are răfuiala? Și ce rost mai are să joci, de ochii lumii, acel teatru ieftin al cuplului perfect?

Mai bine ascultați-l pe Imre, că le zice bine pe versurile lui Păunescu! Beți și-o bere! Separat sau împreună. Rece să fie! 😉

„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.”

DFM, 13 septembrie 2023

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!