El se ridica în fiecare zi din moarte
Și știa toate poeziile pe de rost.
Căuta aerul cu ochii, cu degetele,
cu mâinile îl apuca flămând
Dar în piept nu intra decât frica.
Omul respira sfinți pe sticlă și cuie magenta.
Inima lui zvâcnea ca un iepure rănit
și atunci,
cu dinții scotea apă din pământ.
Bărbatul avea buzele reci ca luna de pe cer
Trecuseră cincizeci și patru de boli pe deasupra lui
dar niciuna nu-l atinsese cu gura rea.
O femeie mică l-a privit de pe celălalt mal al râului și i-a strigat:
„Suntem două păsări vechi, cu inimile răsucite”
dar el n-o mai auzea.
Ținea în palme un melc orb care semăna cu pastorul Gorgon de la Ilișești.
În seara aceea, munții își scoseseră nevestele la plimbare sub cerul plin de lapte
Se făcuse întuneric în cuvinte
Și, pentru că n-a știut să-și ceară niciodată iertare,
inima bărbatului a adormit pe-un serafim.
DFM – 24 august 2022
Pictura realizată de Răzvan Mateescu