De la desenul făcut în copilărie, la jurnalism, tipografie și muzică. De la o traumă care l-a făcut să urască pictura, la întoarcerea, după ani, în fața pânzei. Povestea lui Răzvan Gabriel Mateescu este, înainte de toate, povestea unui om care și-a regăsit târziu o parte din sine.

Există oameni care își aleg drumul de la început. Știu, încă din copilărie, ce vor să devină și merg înainte, uneori cu încăpățânare, alteori cu noroc. Și mai sunt oameni pentru care viața așază drumul în altă parte, îi poartă prin profesii, întâmplări, încercări și ocoluri, până când, într-o bună zi, îi aduce înapoi în locul de unde au plecat. Răzvan Gabriel Mateescu face parte din a doua categorie.

Astăzi este cunoscut ca pictor român contemporan, membru al Asociației Artiștilor Plastici București și administrator al magazinului online Artizanescu Edit SRL. Lucrările sale pot fi întâlnite în colecții particulare din România și din străinătate, iar creațiile sale sunt prezentate și în spațiul virtual dedicat picturii sale.

Dar povestea pictorului începe cu mult înainte de pânzele pe care le vedem astăzi. Începe undeva la Bușteni, într-o clasă de școală primară, cu un copil căruia îi plăceau, mai mult decât orice, desenul și lucrul manual.

Răzvan Mateescu s-a născut la 16 septembrie 1967, la Bușteni, în județul Prahova. Copilăria lui a fost una în care imaginația putea să construiască lumi noi.

Avea acasă un mic colț al lui, unde desena, colora, construia castele din cuburi. Mai târziu s-a îndrăgostit de traforaj. Îi plăcea să taie, să meșterească, să transforme materia. Și poate că aici se află una dintre cheile felului în care avea să privească lumea mai târziu.

O bucată de metal, un nasture, o cutiuță sau un obiect uitat într-un bufet puteau deveni, în imaginația copilului, altceva. Aceeași privire avea să se întoarcă, peste ani, în pictură.

Doamna profesoară Mihail

Dar mai întâi a venit profesoara care i-a deschis ușa. În Bușteni, profesoara lui de desen, doamna Mihail, a însemnat enorm pentru copilul care era Răzvan.

O descrie ca pe o femeie blândă, caldă, cu o răbdare rară. Într-o perioadă în care România comunistă nu era tocmai un loc în care libertatea de expresie să fie încurajată, ora de desen devenea pentru copii un teritoriu aparte.

Doamna Mihail îi învăța nu doar să deseneze. Îi învăța să privească. Le vorbea despre icoane, despre personaje biblice și despre semnificația lor. I-a învățat să picteze icoane pe sticlă și să realizeze obiecte decorative. Elevii pictau ouă, făceau lumânări decorative, transformau lucruri simple în mici obiecte de artă.

Pentru un copil, asemenea lecții puteau părea doar joacă. Pentru adultul care avea să devină Răzvan Mateescu, ele s-au transformat în memorie. Una dintre cele mai frumoase amintiri este aceea a lecției despre Caraiman.

Copiii trebuiau să deseneze muntele pe care îl vedeau din locul în care locuiau. La final, profesoara privea lucrările și reușea să ghicească unde locuia fiecare elev. Nu era magie, era observație. Fiecare elev vedea același munte dintr-un alt unghi. Iar unghiul acela spunea ceva despre locul în care se afla, dar și despre felul în care privea.

Poate că aceasta a fost, fără să știe, una dintre primele lecții adevărate de pictură primite de viitorul artist: „Nu este suficient să vezi. Trebuie să privești!”

Un sfat primit pe peron

La un moment dat, viața copilului s-a schimbat. După moartea bunicii, familia s-a mutat la Brașov. Răzvan urma să înceapă o altă școală, într-un alt oraș, printre oameni necunoscuți. Înainte de plecare, pe peronul gării din Bușteni, s-a întâlnit pentru ultima dată cu profesoara sa de desen.

Era timid. A reușit să-i spună doar: „Sărut mâna.”

Ea a venit spre el, l-a mângâiat sub bărbie și i-a spus: „Răzvane, îmi pare rău că nu te mai am ca elev! Ești un copil bun. Vreau să-ți dau un sfat: să nu te lași de desen, pentru că ai talent și chemare spre frumos!”**

Apoi l-a sărutat pe frunte. Avea să fie ultima lor întâlnire.

Și, poate, fără să știe, femeia aceea îi lăsase în suflet o sămânță care avea să aștepte zeci de ani până să încolțească.

Ziua în care pictura a devenit durere

La Brașov, Răzvan Mateescu a urmat o altă școală. Un alt profesor de desen a venit în viața lui și o întâmplare urâtă care avea să-i schimbe radical relația cu pictura.

Avea 12 ani. Era în clasa a VII-a. Pentru ora de desen, profesorul le ceruse elevilor un bloc mare de desen, pensule și acuarele. Familia nu găsise un astfel de bloc și îi cumpărase unul mic. Pentru profesor, acest lucru a devenit motiv de furie.

Profesor? Hm! Mai bine gardian la închisoare. Se potrivea perfect. L-a lovit repetat în cap cu un echer de lemn. Violența acelui episod avea să depășească durerea fizică. A rămas în memoria lui Răzvan ca o umilință și ca o ruptură.

Tatăl lui a mers la școală și l-a confruntat pe profesor. Dar răul, în fond, fusese deja făcut. Elevul nu mai voia să audă de pictură.

Nu mai voia pensule. Nu mai voia acuarele. Nu mai voia peisaje. Ura desenul! Sau poate doar i se părea?

Copilul care avusese numai note de zece la această materie a început să obțină note mediocre. Pasiunea care îl făcuse să se simtă „în al nouălea cer” a fost îngropată.

Dar nu dispăruse însă cu adevărat. A intrat în „hibernare”.

Anii au trecut. Și Răzvan Mateescu a uitat de pictură. Visase cumva? Nici el nu mai știa…

A devenit, între altele, jurnalist. A lucrat mai bine de două decenii în presa centrală, la diferite cotidiene, iar înainte de asta în tipografia Universul. Privit din exterior, traseul pare fragmentat, dar e un tot unitare fără de care Răzvan nu ar fi Răzvan: jurnalist, om de presă, editor, tipograf, pictor, pasionat de muzică (a absolvit Școala Populară de Artă la pian, canto calsic și chitară clasică).

Privit mai atent, însă, toate aceste lucruri au ceva în comun. Toate au legătură cu expresia și cu nevoia de a crea. Cuvântul, sunetul, imaginea și obiectul tipărit sunt, până la urmă, forme diferite prin care un om încearcă să spună ceva.

Întoarcerea la vis

Pictura a venit târziu în viața lui. Și, poate tocmai de aceea, a venit altfel. Răzvan Mateescu a început să învețe din nou. Nu ca un elev care primește teme și note, ci ca un om matur care vrea să recupereze timpul pierdut.

A cumpărat cărți despre artiși plastici străini și români: Ciucurencu, Andreescu, Grigorescu, Baba, Dimitrescu, Țuculescu, Monet, Corot sau Pissarro, artiști care îl emoționează. Le-a devorat și a învățat ce să facă și, mai ales ce să NU facă.

S-a documentat. A studiat singur tehnici, materiale și artiști. A experimentat. A greșit. A rupt. S-a înfuriat. A aruncat cu pensulele de pământ. Dar n-a renunțat… Și, treptat, copilul care fusese obligat să-și ascundă pasiunea a început să reapară.

Dar ceea ce definește povestea lui este încăpățânarea de a învăța singur. Pictura lui de astăzi poartă tocmai amprenta acestei întoarceri.

România văzută cu ochii copilului

În lucrările lui Răzvan Mateescu apar peisaje, flori, sate, obiecte tradiționale, naturi statice și scene care păstrează ceva din lumea românească de odinioară. Este atras de rural, de sat, de obiectul vechi, de florile de câmp, de atmosfera unor locuri care au dispărut…

Este ca și cum memoria copilului din Bușteni ar fi început, după decenii, să-și recupereze culorile. Poate că aici se întâlnesc toate etapele vieții sale. Copilul care făcea traforaj. Adolescentul care desena. Omul care a lucrat în presă. Tipograful și editorul care a trăit printre cărți și litere. Pasionatul de muzică. Și pictorul care lucrează astăzi cu pensula.

Toate sunt forme ale aceleiași nevoi: să transforme ceva. Cuvintele devin articole. Ideile devin cărți. Sunetele devin muzică. Pânza devine peisaj. Lemnul devine obiect. Iar obiectele vechi, atât de importante în copilăria sa, primesc din nou o viață.

Pictura ca întoarcere acasă

Este greu să privești povestea lui Răzvan Mateescu fără să te gândești la acea gară din Bușteni. La copilul care pleca spre o lume nouă. La profesoara care îi spusese să nu renunțe la desen. La sfatul care a rămas undeva, în adâncul lui. Și apoi la deceniile în care pictura a fost absentă.

Poate că unele pasiuni nu mor niciodată. Doar așteaptă până când omul are suficientă liniște ca să le audă din nou. Așteaptă până când rănile nu mai dor atât de tare. Așteaptă până când adultul poate să se întoarcă la copilul care a fost.

În cazul lui Răzvan Mateescu, întoarcerea s-a produs prin pânză, culoare, pensulă și studiu. Undeva înăuntru, visul nu murise.

Poate că aceasta este partea cea mai frumoasă a poveștii. Nu faptul că un jurnalist a devenit pictor. Nu faptul că un om care a stat ani întregi în lumea presei a ajuns să lucreze cu ulei și acrilic. Nu faptul că astăzi își expune lucrările online și că picturile sale ajung în colecții particulare. Ideea e că, după o viață în care a făcut multe alte lucruri, Răzvan Mateescu a ajuns, în sfârșit, să facă și ceea ce copilul din Bușteni își dorea: să picteze.

Dacă ai în casa ta pe perete ceva pictat de Răzvan Mateescu, un tablou, o icoană sau un triptic, să te gândești câteva clipe la băiatul de 12 ani, cu ochii mari, albaștri, plini de lacrimi, care era lovit în cap cu un echer de profesorul de desen...

Băiatul care atunci NU a scos un sunet, dar a mers mai departe. Și n-a uitat să visese. 🙂

DFM 20 august 2026