Republica felină din curtea copilăriei
Am iubit dintotdeauna pisicile. Cred că abia mă țineam pe picioare când le-am zărit prima dată. Erau ca niște apariții misterioase cu blană, mustăți și demnitate aristocratică.
Poposeau în curtea noastră din Bușteni și dispăreau într-o clipită.
Mergeau pe țambrele gardului cu un echilibru care sfida legile fizicii. Le auzeam glasurile melodioase, un fel de răsfăț sonor menit să aducă alinare și mângâiere.
Mă priveau de la distanță și mi se părea că sunt mici zeități în care natura pusese tot ce avea mai fin, mai delicat și mai elegant.
Noi nu aveam pisică. Iar ai mei nu erau deloc încântați de dorința mea de a mângâia una. Încercau să mă țină departe de ele cu argumente pe care orice copil le primește ca pe niște verdicte apocaliptice.
„Au microbi sub limbă.”
„Zgârie.”
„Dacă înghiți păr de pisică, poți să mori.”
În perioada aceea, turbarea încă nu fusese complet eradicată în România și, într-adevăr, existau cazuri dramatice provocate de animale fără stăpân. Dar, ca orice copil, eu nu vedeam pericolul. Periculos era întotdeauna ce credeau adulții, nu ce credeam eu.
Multă vreme am asociat pisicile cu niște rude apropiate. Uneori chiar credeam că sunt fiu de pisică.
Mama pleca dis-de-dimineață la serviciu și venea seara. Câteodată îmi spunea în glumă:
„A venit mămica-pisică.”
Fraza asta mi s-a înșurubat adânc în minte în fragedă pruncie. Nu exclud că o perioadă am avut suspiciuni serioase legate de arborele meu genealogic.
Am crescut destul de solitar. Nu aveam mulți prieteni, iar puținii tovarăși de joacă erau chemați în casă exact când ne era lumea mai dragă.
Rămâneau pisicile.
Pisicile care ne vizitau curtea erau ale doamnei Ivanov, o farmacistă pensionară care locuia peste drum. Aveau toate culorile posibile și, spre uimirea mea, nume nemțești. ….
O auzeam strigându-le, iar ele o ignorau cu acea superioritate calmă pe care numai pisicile o pot afișa fără să jignească.
Apoi am mai crescut.
Și într-o zi a poposit la noi în curte un motan complet portocaliu, gras și bătrân. Acesta n-a mai fugit. S-a lăsat mângâiat.
Avea o căpățână mare și niște labe puternice. Bunica îi dădea de mâncare și mă învăța cum să mă apropii de el, cum să-i vorbesc, cum să-l las să vină el spre mine.
Așa l-am cunoscut pe Lucian.
Da, îl chema Lucian. Avea aerul unui domn respectabil ieșit la pensie, care văzuse multe în viață și nu se grăbea să tragă concluzii despre oameni.
Lucian devenise tovarășul meu de joacă și venea la ore fixe, cu punctualitatea unui funcționar model. Uneori mă însoțea până la poarta școlii. Alteori mă întâmpina când mă întorceam. Era singurul prieten care nu mă întreba cât am luat la matematică.
După lecțiile bunicii despre împrietenirea cu pisicile, am început să adopt și altele. Veneau și ele și stăteau la mângâiat. Parcă și acum le văd cozile serpuitoare și mlădioase prin iarba înaltă de la poartă.
Vorbeam cu ele, le alintam și uneori le certam.
Se certau și între ele, mai ales noaptea, scoțând niște sunete uluitoare, aproape omenești. Uneori stăteau față în față pe gard și se priveau în ochi minute întregi, nemișcate, de parcă negociau granițe sau moșteniri.
De la pisici am învățat primele lecții de viață.
Am înțeles ce înseamnă să nu te lași călcat în picioare, dar și cum poți obține ce vrei cu blândețe și calm. Să mângâi, să fii bun, dar și să scoți ghearele când cineva te calcă pe coadă.
Într-o zi l-am necăjit pe Lucian. Nu mai știu exact ce i-am făcut, dar suficient cât să-mi transmită, pedagogic și fără echivoc, că depășisem limita. Într-o fracțiune de secundă mi-a aplicat pe antebraț niște zgârieturi de toată frumusețea.
N-am plâns. Știam că eu sunt vinovat.
Problema era alta.
Ce o să-i spun mamei? Ca să nu păcătuiesc a doua oară, am spus adevărul. Greșeală strategică.
Mama a luat foc.
„Ce ai făcut?! Mergem imediat la doctor!”
În doi timpi și trei mișcări eram în autobuzul spre Sinaia, cu destinația: cabinetul antirabic.
Țin minte spitalul și acum. Pereți vopsiți în culoarea laptelui de vacă. Miros puternic de penicilină și iod.
Aveam inima cât un purice.
Deasupra mea plutea amenințător legenda supremă a copilăriei românești: 24 de injecții în burtă!
Mama îmi povestea cum bunica făcuse așa ceva după ce fusese mușcată de un câine.
În imaginația mea, abdomenul devenise deja poligon militar.
Doctorul a examinat zgârieturile. Nu părea impresionat. S-a uitat la mine, apoi la mama și a spus calm:
„Doamnă, nu vă alarmați în halul ăsta. Urmăriți animalul 14 zile. Dacă mănâncă, bea apă și nu are manifestări ciudate, copilul nu este în pericol.”
Atât.
Fără pansament. Fără injecție. Fără abdomen ciuruit. Am ieșit de acolo renăscut.
Mama era încă tensionată, dar mi-a cumpărat bomboane de la cofetărie.
Iar eu am realizat ceva extraordinar. Lucian intrase oficial în legalitate. 🙂
Din acel moment, motanul devenise subiect de interes comunitar.
Mama, bunica și vecinii îl monitorizau atent.
Mănâncă? S-a bifat!
Bea apă? S-a bifat!
Se comportă normal? S-a bifat!
Practic, Lucian intrase într-un program de supraveghere demn de serviciile secrete.
Mai târziu am aflat că ai mei mobilizaseră și vecinii. Dacă Lucian ar fi strănutat dubios, cartierul întreg ar fi intrat în alertă.
Motanul însă circula de la o casă la alta ca un prinț aflat în turneu diplomatic.
Era respectat peste tot. Iar el răspundea cu un clipit lent și aristocratic.
Cele 14 zile au trecut. Lucian era sănătos. Eu eram sănătos.
Și, paradoxal, de atunci am descoperit o metodă extraordinară de a salva pisici.
Ori de câte ori mă zgâriam la joacă, spuneam:
„M-a zgâriat o pisică.”
Și imediat încă o pisică intra sub protecția familiei.
Cu termen de supraveghere: 14 zile.
Așa, una câte una, strada întreagă a ajuns sub jurisdicția noastră.
În scurt timp, pisicile și-au făcut club la noi în magazie.
Unele nășteau în cuva unei mașini vechi de spălat.
Mirosul era… memorabil. 🙂
În oraș tocmai se deschisese complexul BTT Bușteni, unde tinerii mergeau vara la muzică și dans.
Eu aveam însă propriul club. Clubul felin. Și acolo se cânta. Se dansa. Se socializa. Se iubea. Se mai și bătea, mai ales noaptea.
Nu exista hrană premium pentru pisici. Dar exista pește.
Păstram coloana vertebrală de la pește și improvizam un fel de pieptene cu care le pieptănam blana. După tratament, se lingeau mulțumite și adormeau pe sub pruni sau sub tufele de trandafiri.
Curtea noastră devenise un mic paradis.
Privind în urmă, cred că pisicile m-au crescut aproape la fel de mult ca oamenii. Ele m-au învățat că afecțiunea nu se cere, ci se câștigă. Că apropierea are nevoie de răbdare. Că iubirea adevărată lasă spațiu. Și că bunătatea nu înseamnă slăbiciune.
Poți fi blând. Poți iubi. Poți mângâia. Dar, la nevoie, scoți ghearele.
Pisicile știu asta de mii de ani.
Noi, oamenii, încă învățăm.
Și totuși, Lucian n-a fost nici primul mare profesor felin, nici cel mai excentric. După el au venit alții: aristocrați, vagabonzi, filosofi, scandalagii, mame exemplare și hoți de pește de talie internațională.
Unele pisici au venit în viața mea pentru câteva zile. Altele au rămas ani. Toate au lăsat urme. Unele pe suflet. Altele pe antebraț.
Dar despre ele, în episodul următor.
Răzvan Gabriel Mateescu 3 iulie 2026
Ce mai fac, afară de scris? Citește AICI!
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.