Am pieptul plin de lacrimi pe dinăuntru. Dorm acolo. Și-au făcut un culcuș, e bine, e cald, e Disneyland, e viu, e ca un cuptoraș când afară e beznă și frică.

Alteori, lacrimile-mi stau în gât, se pitesc în spatele vocii și așteaptă. Ce?

Semnul!

Și apoi, țâșnesc ca o aortă înțepată cu șișul.

Lacrimile mele se înalță pe vârfuri, se întind, apoi mi se urcă în ochi, bat cu pumnii, țopăie ca niște copii agitați

Nu mă ascultă! Nu sunt cuminți. Mă ustură, mă dor și mă curentează. Gâtul în care locuiește vocea, mă chinuie ca o rană deschisă. Mă taie suferința.

Când Luna îmi întoarce spatele, abia respir. Opresc lacrimile cât pot, le spun povești, de care mi-e rușine, nici eu nu cred în ele, așa-s de puerile.

Luna e mama mea, cine nu știe?! Pe 5 iulie s-au împlinit 14 ani de când n-o mai văd, n-o mai aud, n-o mai ating. Vreau să-i zic ceva despre Andrei, dar știu că vorbesc degeaba. Singură, ca nebunele. Niiinooo-niiino!

Totuși îi scriu… Scriu, scriu! Îți scriu, mamă!

„Mama, aș vrea să vii un pic pe la mine! Poți? NU te țin mult! Promit! Vreau să-ți povestesc ce-am făcut în ăștia 14 ani, să-ți spun cât de greu mi-a fost (și cât îmi este încă!).

Aș vrea să mă vezi cum am îmbătrânit! Să-mi cântărești cearcănele, să-mi mângâi pielea încrețită de pe dosul palmelor și să-mi cânți numele.

În august, luna când îmi aduceai tuberoze, am adunat 56 de ani, mamă, nici nu-mi vine să cred!

Să știi că am mereu noduri în gât și că uneori am insomnii totale, dar nu mă panichez, cum făceai tu când trăiai, și nici nu insist cu somnul.

Nu vrea să vină? Să fie sănătos, tâmpitul naibii!

Doar n-o să mă milogesc eu de el! Mă scol, citesc, scriu, îmi fac o cafea… Nu mai pot eu că nu dorm! Îmi văd de treabă!

Să știi că mă doare în gât chiar acum când îți scriu. Nu știu ce e. Apăs cu degetul în partea stângă. Acolo doare. Acolo, unde doarme un fluture. Tiroida. Proasta aia care te-a chinuit pe tine toată viața. 🙁

Nu, nu pot să merg la medic acum! Mai încolo. Acum am treabă.

Mamă, băiatul tău e tot în Țara Galilor, nu vine decât în concediu aici, vine să mă vadă, vine la Andrei. Nici el nu e prea bine, fumează mult, dar se descurcă, să stai liniștită și să nu plângi!

Să știi că am scris opt cărți, am ochelari de citit și de distanță și tot în picioare mănânc, așa cum făceam când eram mică și te supăram.

Mi-e dor de tine, mamă!

Viața mea e un sens giratoriu. Vreau să ies din el!

DFM 3 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, te mai aștept!