Am pieptul plin de lacrimi pe dinăuntru. Dorm acolo. Și-au făcut un culcuș, e bine, e cald, e Disneyland, e viu, e ca un cuptoraș când afară e beznă și frică.
Alteori, lacrimile-mi stau în gât, se pitesc în spatele vocii și așteaptă. Ce?
Semnul!
Și apoi, țâșnesc ca o aortă înțepată cu șișiul.
Lacrimile mele se înalță pe vârfuri, se întind, apoi mi se urcă în ochi, bat cu pumnii, țopăie ca niște copii nenăscuți.
Nu mă ascultă! Nu sunt cuminți. Mă ustură, mă dor și mă curentează. Gâtul în care locuiește vocea, mă chinuie ca o rană deschisă. Mă taie suferința.
Când Luna îmi întoarce spatele, abia respir. Timid. Le opresc cât pot, le spun povești, de care mi-e rușine, nici eu nu cred în ele, așa-s de puerile.
Luna e mama mea, cine nu știe?!
Pe 5 iulie se fac 14 ani de când n-o mai văd, n-o mai aud, n-o mai ating. Vreau să-i zic ceva despre Andrei, dar știu că vorbesc degeaba. Singură, ca nebunele. Niiinooo-niiino!
Totuși îi scriu… Scriu, scriu!
„Mama, aș vrea să vii un pic pe la mine! Poți? NU te țin mult! Promit! Vreau să-ți povestesc ce-am făcut în ăștia 14 ani, să-ți spun cât de greu mi-a fost (și cât îmi este încă!).
Aș vrea să mă vezi cum am îmbătrânit! Să-mi cântărești cearcănele, să-mi vezi pielea de pe dosul palmelor! Anul ăsta fac 56 de ani, mamă, nici nu-mi vine să cred!”
Să știi că am mereu noduri în gât și că uneori am insomnii totale, dar nu mă panichez, cum făceai tu când trăiai, și nici nu insist cu somnul.
Nu vrea să vină? Să fie sănătos, tâmpitul naibii!
Doar n-o să mă milogesc eu de el! Mă scol, citesc, scriu, îmi fac o cafea… Nu mai pot eu că nu dorm! Îmi văd de treabă!
Mamă, băiatul tău e tot în Țara Galilor, nu vine decât în concediu aici, vine să mă vadă, vine la Andrei. Nici el nu e prea bine, fumează mult, dar se descurcă, să stai liniștită și să nu plângi!
Să știi că am scris opt cărți, am ochelari și tot în picioare mănânc, așa cum făceam când eram mică și te supăram. Mi-e dor de tine, mamă! Viața mea e un sens giratoriu…”
DFM 3 iulie 2026