Cum am descoperit muzica pe care regimul nu voia să o ascultăm? Există generații care au descoperit muzica prin internet, prin platforme de streaming sau printr-un simplu clic pe telefon.
Noi am descoperit-o altfel. Am vânat-o!
Pentru cei care au fost adolescenți în România începutului de ani ’80, muzica occidentală nu era doar divertisment. Era o fereastră deschisă spre o lume pe care nu aveam voie s-o vedem. O gură de aer într-o țară care se închidea încet, dar sigur, în propria izolare.
După cutremurul din 1977, România a început să se schimbe. La început aproape pe nesimțite. Apoi din ce în ce mai brutal. Au apărut economiile la energie, programul radioului și al televiziunii s-a redus dramatic, iar spre începutul anilor ’80 viața de zi cu zi devenise un lung exercițiu de răbdare.
În 1980 locuiam la Brașov.
Îmi amintesc și astăzi scandalurile din piețe, când un singur ou ajunsese să coste zece lei – enorm pentru acea vreme. Curând au venit cartelele pentru zahăr, ulei și pâine. Părinții noștri se trezeau la trei dimineața pentru câțiva litri de lapte, stăteau ore întregi la cozi și se întorceau acasă fără nicio garanție că vor găsi ceea ce căutau.
Noi eram adolescenți.
Nu înțelegeam încă toate mecanismele economice și politice, dar simțeam că libertatea ni se îngustează cu fiecare an.
La radio și la televizor răsunau aproape fără întrerupere cântece patriotice, ode dedicate partidului și conducătorului iubit. Muzica adevărată apărea doar în doze infime. La emisiunea „Albumul dominical” mai strecurau câteva minute de repertoriu internațional, de regulă din țările socialiste: Ala Pugaciova, Karel Gott sau frații Arghirov. Și acele momente aveau să dispară, unul câte unul.
Dar adolescența are un dar extraordinar.
Își construiește libertatea din bucăți.
În 1980, după multe sacrificii și cumpărat în rate, părinții mei au reușit să aducă în casă un magnetofon rusesc Majak 203. Mai avusesem înainte un Tesla B41, dar își făcuse datoria și ajunsese la capătul puterilor.
Majakul era impresionant. Costa în jur de 4.500 de lei, echivalentul câtorva salarii bune, și cântărea aproape paisprezece kilograme. Era masiv, construit din metal, cu butoane mecanice solide și un sunet pe care îl asociez și astăzi cu adolescența mea.
Îl mai am și acum.
După aproape o jumătate de secol funcționează impecabil.
În magazine găseai benzi ORWO și, mai rar, Scotch. Cele mici costau în jur de 60 de lei, cele mari aproape dublu.
Problema nu era însă cu ce să înregistrezi!
Problema era CE să înregistrezi?
Oferta radioului era săracă, iar calitatea înregistrărilor lăsa mult de dorit. Discuri de vinil existau, dar în majoritate erau cu muzică clasică, populară sau ușoară românească. Iar dacă aveai deja discul, nu avea prea mult sens să-l copiezi pe bandă.
Așa că vânam cu disperare puținele momente în care radioul difuza muzică occidentală.
Crainicul anunța solemn: „Pregătiți aparatele pentru înregistrare!”
Din clipa aceea începea cursa contra cronometru. Căutam cablul cu mufa DIN cu cinci pini, îl conectam în spatele radioului, apăsam REC și PLAY aproape simultan și speram ca prezentatorul să nu vorbească peste începutul melodiei.
Nici atunci nu înțelegeam de ce muzica era oferită cu porția.
Nu era zahăr.
Nu era ulei.
Nu era energie electrică.
Era doar muzică.
Mai târziu am început să urmăresc emisiunile dedicate Cenaclului Flacăra. Printre poezii, lozinci și cântece patriotice, Adrian Păunescu mai strecura, din când în când, câteva minute cu Beatles, Rolling Stones sau Pink Floyd.
Suportam cu răbdare tot restul programului doar pentru acele câteva minute.
Așa mi-am construit, bucată cu bucată, prima colecție Beatles.
Aveam și un radio Nordica, excelent pentru vremea aceea, construit cu componente japoneze. Seara reușeam să ascult destul de bine Europa Liberă și Vocea Americii. Uneori însă rubrica muzicală se suprapunea peste Actualitatea românească, ascultată cu religiozitate de tatăl meu.
În asemenea momente, muzica trebuia să aștepte.
Știrile despre lumea liberă aveau prioritate!
Ca orice adolescent pasionat de electronică, am încercat chiar să-mi construiesc propriul aparat de radio dintr-un kit cumpărat de la librărie, un fel de „Micul electronist”. Rezultatul a fost un ghem de fire, o scală improvizată și un difuzor cât un capac de bere.
Prindea doar Programul 2.
Tot cântece patriotice!
Apoi s-a întâmplat ceva ce avea să-mi schimbe adolescența.
Într-o zi, tata, care lucra la Trustul de Construcții din Brașov, a venit acasă cu o veste. Descoperise, pe Bulevardul Republicii, un mic centru de înregistrări pe bandă magnetică.
A doua zi ne-am dus acolo cu o bandă goală de 60 de minute. Îmi amintesc încăperea aceea ca și cum aș fi intrat în ea ieri. Era mică, aflată într-o semiumbră plăcută. Vumetre albastre luminau discret aparatele. Două sau trei magnetofoane profesionale încărcate cu benzi AGFA se învârteau liniștit, cu o precizie fascinantă. Din boxe curgea un sunet cum nu mai auzisem niciodată.
Curat. Puternic. Viu.
Omul de acolo ne-a pus în brațe câteva cataloage.
„Alegeți ce vreți să înregistrăm!”
Rock? Disco? Country? Topurile anului 1980?
Ne-am uitat unul la altul fără să știm cu ce să începem.
Tata a întrebat simplu: „Beatles aveți?”
Omul a zâmbit. „Avem. Vă recomand Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.”
N-am stat pe gânduri. Pe o față a benzii am ales Beatles. Pe cealaltă, o selecție pop-rock. Am plătit și am plecat acasă.
Două zile mai târziu ne-am întors să ridicăm banda.
Cred că în clipa în care am pus-o pe Majak și am auzit primele acorduri am înțeles, fără să-mi dau seama pe deplin, că lumea era infinit mai mare decât cea pe care încerca propaganda să ne-o arate.
Aveam paisprezece ani.
Au trecut de atunci aproape patruzeci și șase de ani.
Majakul este și astăzi în casa mea. Încă funcționează. La fel și câteva dintre benzile pe care le-am înregistrat atunci.
De fiecare dată când le pun în mișcare, nu aud doar muzica.
Aud adolescența unei generații care și-a căutat libertatea acolo unde regimul nu se gândise niciodată să o caute: pe o simplă bandă magnetică.
Va urma…
Ce mai face Răzvan afară de scris? Iată! Dă clic pe icoană! 🙂
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.
Felicitări pentru articol, domnule Mateescu!