Le port cu mine din 1977, ca pe niște haine strâmte și ude, pe care nu le mai pot scoate de pe trup.

Pe data de  4 martie, am trăit prima oară un cutremur. Cel mai mare, cel mai grozav și cel mai sinistru. N-am să uit niciodată cum a fost! Era seară, cam frig, începuse un film bulgăresc, mă uitam ca curca-n crăci, că nu știam să citesc decât dacă scria „da”, „nu” sau numele meu.

Aveam șase ani și șapte luni, iar mama mă tot ruga să vin la baie. Eu, nimic. Mă jucam cu niște zânițe de carton desenate și decupate de mine. Bine că nu m-am dezbrăcat! M-ar fi scos în pielea goală afară, în martie și nu prea m-aș fi simțit bine.

Tata gâdila la potențiometre un aparat de radio stricat și mirosea frumos a fludor și-a sacâz. Era liniște și pace.

Deodată, casa noastră a prins viață: chiuia, gemea, carnea îi trosnea, ferestrele și le zguduia. Țopăia și în sus, și în jos, ca o isterică. Lustra se bălăngănea disperată, masa fugea când în stânga, când în dreapta. Au început toate să cadă prin cameră: vase, căni, aparate, ghivece cu flori…

„Cutremur!” Mama m-a luat în brațe, era gravidă în șapte luni, cu fratele meu,  îmi amintesc clar cum încerca să prindă clanța ușii cu mâna și nu putea! Apoi, s-a stins lumina. Afară era frig, dârdâiam din toate încheieturile și, speriată o întrebam încontinuu: „Cutremur? Ce-i ăla cutremur? Murim? Mamă, murim? Să nu mă minți! Zi, murim?? Murim?!„ Ea mă strângea peste frate-miu nenăscut și nu mai știa cum să mă facă să tac. „Nu murim! Cum o să murim? De ce să murim?”

Și booooom, trooosc, brrrrrrrrrrrrrum! „Ce-a fost asta?” Un morman de cărămizi au căzut de pe casă. Nu le-am văzut, era întuneric, dar le-am auzit. Se fărâmase coșul. „Bine că nu v-au căzut în cap!„, a zis tataia Săndulescu. Apăruse și el, desculț și-n pijama. Fuma o Mărășească și, la lumina jarului, i-am zărit zâmbetul care m-a liniștit un pic. „Aista-i cotremur ca-n 40, Picuță! Face moarte dă om…Rade tot!”, s-a auzit și bunică-mea de undeva de după cișmea. Când am auzit de moarte, iar am început: „Murim? Mamă, murim?” Tata venea și el din casă cu pături și încălțări. „Hai că s-a terminat!”

În clipele alea de haos, Bucureștiul meu urla ca un om opărit cu smoală. Auzeam un vuiet profund, neștiut, auzeam locomotivele cum zbiară speriate, și ele, la Gara de Nord, auzeam vecinii de pe stradă cum plâng și se strigă unul pe altul. Din adâncul pieptului, pământul horcăia dureros, rănit de moarte. „Murim?”

„Nu, nu murim!”

Ai mei n-au mai dormit până dimineața, dar eu, după ce am băut o cană cu lapte, am ațipit tremurând. Mă trezeam la fiecare zgomot, la orice mișcare. Tresăream.

Zilele următoare am văzut la televizor imagini cu blocuri prăbușite, auzeam că au murit copii, tineri, bătrâni.

„Azi am mai scos un om dintre cărămizi.”, îi povestea tataia lui tata, fără să știe că eu trag cu urechea. Mergea zilnic în centru, să ajute, ca voluntar. „Picuță, omu`era terci! Nu mai înțelegeai nimic din el. Într-o cameră am găsit-o pe nevastă-sa. Moartă și ea. Dezastru! Nu mai știi care, de la ce etaj a fost, cum și din ce parte. Numa` moloz, sânge, țoale… Uite, am găsit ursulețu` ăsta. E pentru Dănuța. Cine știe al cui o fi?”

Am ținut ursul ăla ani de zile. Era un Pănduc, negru, din catifea reiată, cu fețica, lăbuțele și piciorușele albe. Dormeam cu el și încercam să-mi imaginez al cui copil fusese. Oare murise? A plâns? L-a durut rău? Mămica lui era cu el?

A trecut mult timp de la acel dezastru. Ne-am mutat la bloc, în Militari, dar începusem să nu mă mai tem chiar așa de tare. „Blocul nostru e rezistent, zicea tata. E construit în formă de L și nu o să cadă în veci!” Cum să nu-l cred pe tata? Era cel mai deștept din lumea lumilor!

Dar iată că într-o seară catifelată de august, în 1986, iar m-am întâlnit cu seismul. Mai mic ca intensitate, dar totuși cutremur. Citeam. Eram adâncită în lectură când s-a pornit bâțâiala. (Îmi amintesc și ce citeam: „Jar. Amândoi”, de Rebreanu).

M-am speriat îngrozitor! Trosnea blocul din toate oasele lui, de ziceai că atunci se rupe-n paișpe bucăți.  „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Cutreemuuuur!”, am început să urlu ca nebuna și am ieșit afară desculță, numai în tricou și-n chiloți, lăsându-i pe ai mei buimaci (tata gustase oarece albitură înainte, așa că, n-avea nicio treabă!).

Am izbit de perete ușa blocului, iar geamul s-a făcut zob. Nici azi nu înțeleg cum de nu m-am tăiat, nici la palme, nici la tălpi. M-am oprit abia la calea ferată, care trecea pe lângă strada noastră și abia atunci am realizat că …sunt în chiloți. Mai conta? Nu eram singura, mulți vecini ieșiseră în pijamale sau izmene, așa că m-am liniștit. Fusese cutremur, nu bairam!

A doua zi, tata m-a certat: „Proasto! Nu ți-am zis de atâtea ori că nu trebuie să fugi pe scari?! Chiar nu înțelegi? Alea cad primele!”

Luni de zile am avut senzația că se zgâlțâie totul în jurul meu, oriunde mă duceam.

În 1990 eram la serviciu, la CET VEST, când ne-am mișcat, din nou, serios. Masa la care stăteam, băncuța, florile din ghivece, osciloscoapele, aparatele de măsură, toate-toate au început s-o ia la sănătoasa. „Cutremur!”, a strigat un cineva, și am vrut să cobor pe scări. „Iar ai treabă cu scările?” mă necăjea tata.

Colegii se agitau prin laboratoare, pe holuri, lumea era panicată. Numai nea Fodor era liniștit, de parcă în clipa următoare trebuia să vină ospătarul cu niște mici și o bere rece la halbă. Stătea pe scaun și nu știu ce naiba lipea cu letconul. „Domne, e cutremur!, am țipat la el! Hai afară!” M-a privit zâmbind, cu țigara în colțul gurii. „Vrei să mă înghesui cu ăștia pe hol? Și oricum, abia mi-am făcut cafeaua. Vrei să mi-o șutească vreunul?” L-am lăsat acolo și-am plecat. Pe străzi, numai despre asta vorbea lumea. Cutremur și cutremur.

Ultimul pe listă, mai serios, e seismul din  27 octombrie 2018. M-am speriat, în primul rând, pentru că era și Andrei. L-am liniștit cum m-am priceput mai bine, dar inima mea se zvârcolea de groază. Pentru că știu ce înseamnă să fii copil și să te temi…„Mamă, murim?”, m-a întrebat și el la fel cum am întrebat-o și eu pe mama în 77.

„Nu, puiule! Nu murim! Cum o să murim? De ce să murim?”, m-am trezit răspunzându-i la fel…

Dana Fodor Mateescu/foto Internet

P.S. Ca o curiozitate: în 1977 împlineam 7 ani (în august), mama era gravidă în 7 luni, iar intensitatea sinistrului a fost de 7,2 grade pe scara Richter.

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.