În dimineața lui 14 noiembrie 1959, în maternitatea spitalului Brâncovenesc, am văzut și eu lumina zilei pentru prima oară. De fapt cred c-am văzut pe naiba, că se presupune că nu vedem realmente absolut nimic până la vreo câteva luni sau că avem un fel de orbul găinilor, așa ceva. Dar nu numai de asta nu cred să fi sesizat eu cum Doamne-Doamne a creat, cum scrie la Geneză, diferența dintre întuneric, ca ăl’ de la mămica-n uter, și lumina care te izbește, cum bagi capul pe crăpătură, ca să zicem așa.

Cred că am văzut pe dracu’ gol, că eram năucit de forcepsul cu care m-au tras afară, cum avea mama să-mi povestească mai târziu, eu nicidecum fiind de-acord să părăsesc temperatura perfectă, deși probabil însoțită de umezeală ca în pădurea Amazonului, a lui << ‘haia a mamii >>, să dau de bună voie confortul cordonului ombilical care-mi furniza hrana, așa ca leneșului ăla cu “muieți îs posmagii”, sau să schimb ținuta lui Adam cu fașele ce, desigur, nu erau așa călduroase, în special în zilele de sfârșit de toamnă, ca cele din noiembrie.

Cred că nici mama n-a vrut să mă dea afară din ea așa ușor, deși orice femeie trecută prin travaliul nașterii mi-a jurat că atunci când încep contracțiile, unicul lucru la care visează o mamă e să scape mai repede de dureri.

Am multe amintiri, majoritatea frumoase, din anii în care am început să absorb ce se petrece împrejur. Slavă Domnului, nu-mi amintesc nimic de durerea pe care tre s-o fi suferit la numai opt zile după migrena forcepsului, aceea pe care mi-a cauzat-o “moilul” (mohel e rabinul ce face “operația” tradițională la noi, băieții evrei, precum și la verii noștri primari, musulmanii, aceea care ne mai ușurează la cântar și ne face cocoșelul să arate ca o ciupercuță și-nainte și după ce privim la o tipă în “dezabieu”).

În acea zi de, după calculele mele, 22 noiembrie, ținut în brațele lui opapa, am fost botezat “ben shivtó shel Moshé ve-Israel”, adică fiul tribului lui Moise și-a lui Israel. A fost un eveniment important cică, dar mie mi-a scăpat, pentru că atunci a fost prima oară când m-am îmbătat, cu o bucățică de tifon îmbibată în tradiționalul vin roșu, cușer, de la Carmel Mizrahi. Nu-mi pare rău însă. Bănuiesc că operația n-a decurs în mod traumatizant pentru mine. Tot protestul meu a constatat într-un bocet de exact două secunde, după care am adormit înapoi. Cea care a bocit ore, după ai,a a fost mama, când probabil și-a dat seama că atunci unicul ei fiu a fost marcat pe viață și aparține unei tradiții străine ei, una care a precedat creștin-ortodoxia ei cu cel puțin vreo mie cinci sute de ani. Dar ăsta fusese pactul, asta a fost înțelegerea părinților; dacă ies fată voi urma religia mamei, și dacă-s bărbat pe cea a tatei.

Numele meu a fost altă chestie; normal că era să fie cel al tatei, dar ce prenume să-mi dea ei? Mama mea o pierduse pe sora ei cu numai câțiva ani înainte, mătușa Georgeta sucombând la numai 22 de ani din cauza unei pneumonii, tratabilă cu numai câțiva ani mai târziu, dar absolut mortală în anul 1955. Deci mama a propus George, în amintirea răposatei. Tata ținea morțiș să fiu botezat Max sau Marcel, după unchiul lui, Max Blecher, scriitorul care, și el, s-a prăpădit, tot pe la vreo 30 de ani, dintr-o tuberculoză osoasă. Mama a ripostat, se pare.

„Marcel Rotenberg? O să-l caftească golanii, de-o să-i sune apa-n cap, cu un nume așa evreiesc. Nu, măcar prenumele să fie românesc sadea!”

Atunci tata a propus Mircea, prenumele ales de vărul lui, Marcel Blecher (Bădescu) pentru fiului lui, deci nepotul scriitorului mai sus amintit.

Așadar s-au hotărât ai mei să-mi zică Rotenberg Mircea-George. Și au decis că o să cresc ca evreu, dar pom de Crăciun o să fie în casa noastră, și, de două ori pe an, o să intre popa-n casă cu căldarea de apă sfințită și mănunchiul ăla de busuioc, sau leuștean, o să ne ude toți pereții cu semnul crucii, și o să pupăm toți crucifixul popii, o să ne lăsăm udați fleașcă cu aceeași apă miraculoasă și o să ne facem cruce. Atâta doar. Numai de două ori pe an. Nu-i mare efort pentru hatârul ei, al mamei, ca ea să fie pe pace, că Sfântul Petru mă va lăsa pe poarta Raiului dacă, după ce dau ortu’ popii, mă rătăcesc cumva în purgatoriu și mă trezesc deodată față-n față cu Paradisul.

Mă rog, tata a fost de acord, deși țin minte bine că semnul crucii îl mima numai de dorul lelii și gura n-o atingea de crucifix, explicând popii ăla insistent și recalcitrant că, doctor fiind, el cunoaște pericolul pus de bolile ce se pot transmite printr-o suprafață țucată de toate buzele din cartier. Popa boscorodea el, dar n-avea ce să facă, pentru că, măcar un lucru bun au făcut comuniștii: în războiul dintre credință oarbă și știință, a doua câștiga obligatoriu, prin hotărâre a Consiliului de Miniștri. Mai ciudată era experiența pentru mine, când mama și bunica țineau morțiș să se împărtășească și să mă împărtășesc și eu cu ocazia asta. Cum tot creștinul știe, în ritul ortodox, confesionalul “portativ”constă în patrafirul popii sub care bagă pioșii capul. Celor ce nu-s obișnuiți cu datina asta și care se-ntâmplă să-i fie martori, găsesc sistemul incredibil de amuzant. Ca să vezi o grămadă de oameni în toată firea, femei dar și bărbați, înghesuindu-se ca să-îngenuncheze și să ascundă capetele sub poala popii, în timp ce fața acestuia din urmă recită ceva asemănător necunoscătorilor cu un descântec rostit cu o figură de om în extaz câteodată, e o imagine de neuitat, în ochii acestor ignoranți în ce privește ortodoxia tip creștin . Eu cred că am îngenuncheat o singură dată, după care am rugat-o pe mămica să mă scutească de experiență, până când or fi hirotonisite femei ca preoți.

Mă rog, am amintiri interesante și de dinainte de vizitele popii. Dar poate una din cea mai puternică e un mic eveniment petrecut când aveam vreo cinci ani. Acum o paranteză explicativă; bunicii după mamă locuiau pe o străduță laterală ce dădea în șoseaua Giurgiului, vis-à-vis de cimitirul Bellu, așa numită strada Sabarului. Curtea bojdeucii lor era comună cu o grădiniță de copii și pentru mine cea mai mare fericire era să-mi petrec timpul jucându-mă cu ceilalți copii din această grădiniță. Educatoarele mă știau, și nu le păsa că mă amestec cu plozii de sub oblăduirea lor. Probabil că, într-un fel, le era milă de mine, copil singuratic, stând zile-ntregi cu doi bătrânei într-o căsuță cu numai două încăperi, fără radio sau televizor, lipsită de toate elementele unei vieți stil modern, inclusiv electricitate, încălzire sau măcar o baie.

Câteodată, doamnele de la grădiniță mă invitau la ora prânzului să mă alătur celorlalți copii în sala de masă. Într-una din zile, mă întreabă una din tovarășele educatoare cum mă numesc. I-am răspuns. Reacția acesteia a fost să zâmbească și să spună către alta din colegele ei:

„A, un mic j_dănaș!!”.

Eu habar n-aveam de semnificația acelui termen, unicele lucruri pe care le-nțelesesem din exclamația respectivă fiind “A”, “un” și “mic”. Dar am simțit că “j_idănaș” e un fel de lucru negativ. Nu știu de ce; poate din tonul cu care “tovarășa educatoare” l-a zis, ori cine știe, l-oi mai fi auzit și de la alții în cartierul Bellu sau altundeva, pentru că am înregistrat și forma, mai puțin diminutivă, de “j_dan”, și am asociat acest cuvânt cu un om scârbos și perfid. Nu aveam cum să știu atunci că această ocară e adresată evreilor, adică celor care sunt, de fapt, ca mine.

Într-o altă zi, probabil nu la mult timp după instructivul comentariu făcut de “educatoarea” din grădiniță, în timp ce mă jucam de-a războiul cu niște soldăței de plumb, una din cele câteva jucării din arsenalul meu, strig eu în numele soldățeilor:

“Păzea că vin j_danii!!!”.

Tata și cu mama, care în acest timp își vedeau de treabă, discutând de cine știe ce plicticoasă treabă de oameni mari, au tăcut chitic la auzul exclamației mele. Probabil că am fost și eu frapat de ciudata întrerupere a discuției lor. Țin minte bine că tata a-ntrebat-o pe mama de unde știu eu acest cuvânt, iar ea, săraca, s-a uitat la el cu o privire care probabil exprima jenă și o totală lipsă de cunoștință a sursei. Ce țin minte e că mama a fost cea care m-a rugat să mă opresc din joc și să mă așez pe pat lângă ea, ca să vorbească cu mine.

Eu, cu o figură total nevinovată (dar probabil presupunând că am făcut ceva ne la locul lui) m-am executat, probabil așteptând să fiu dojenit, deși habar n-aveam pentru ce. Atunci mi-a explicat, prima dată, mama, ce înseamnă acel cuvânt, mi-a explicat și că e o insultă adresată celor care aparțin evreilor, ca mine, și m-a întrebat de unde am auzit acest cuvânt.

Eu, băiețel cuminte, i-am spus adevărul despre comentariul “educatoarei” de la grădiniță. Ce măsuri au luat ei, părinții, nu știu, dar cred că nu am mai pupat joacă cu copiii din grădinița respectivă și nici invitații să intru în clădirea lor.

Mircea Rotenberg