Oamenii pe care i-am iubit, n-au plecat niciodată. Sunt încă acolo, în sufletul meu, cu privirea lor luminoasă, cu vocea aceea care mi se părea cea mai minunată muzică a Universului.

Oamenii ăștia mi-au făcut sculptură capodoperă în suflet și în minte.

Conversațiile și drumurile noastre sunt povești demne de scris în cărți sortite să îmbătrînească pe rafturi de bibliotecă în așteptarea unor generații pentru care astea vor fi doar povești „de război”. Război care a existat doar în inimi.

Poveștile și oamenii sunt patrimoniul meu. Și nici măcar sfîrșitul nu mi le va lua. Le voi lua eu cu mine în foc. Eu voi dispărea. Ele sigur nu.

Iris