Mă numesc Richard. Am plecat de 20 de ani din România, nu m-am mai întors niciodată acolo, decât cu gândul. Trăiesc în America, am o familie, – fiul meu cel mare, David, e la vârsta la care eu deja începusem viața sexuală, – muncesc, râd, dorm, alerg prin parc, fumez de rup și, uneori îmi amintesc de… ea.

O chema Cristina și îmi apăruse în viață brusc, devastator, ca o tornadă. Tornada Cristina. A fost prima mea iubită. Aveam 17 ani. Eram virgini amândoi, dar spre deosebire de ea, eu nu recunoșteam asta, de rușine.

O iubeam ca un turbat, îmi curgea prin vene fata asta, eram obsedat de carnea ei tare, de parfumul de sălbăticiune, de vocea ei, cânta foarte frumos, eram fascinat de părul ei lung, făcusem colecție de fire acasă, tot ce pierdea pe haine furam eu. O să ziceți că-s nebun, dar cine nu e la vârsta aia?

Scriu acum și zâmbesc. O văd în amintirea mea. Eram în luna mai 1987, atunci am cunoscut-o, într-o duminică. Țin minte și acum. Eu, cam nervos, rocker dement, ascultam până la leșin Iron Maiden, Dio, Black Sabbath și Metallica, și mă băteam cu cocalarii de câte ori aveam ocazia. Aveam capul spart mereu, o îngrozisem pe mama.

Ea, nebună, crudă ca orice fiară, inteligentă, dar prea infantilă ca să-și pună creierul la treabă.

A fost love at first sight… Ne aflam la Ștrandul Tineretului, ea venea cu două cafele spre prosop, unde o aștepta prietena ei, Mioara.

Eu tocmai mâncasem salam cu pâine și cântam cu două cepe, care aveau și coadă, la o tobă imaginară (am uitat să vă spun că acum sunt toboșar într-o orchestră de jazz). Când m-a văzut, Cristina a rămas înțepenită, cu un picior în aer și gura căscată. La fel și eu. Amor mare, ce să mai zic, că nici eu nu eram vreun bocciu.

M-am dus direct la ea, abia mai ținea ceștile de cafea, una și-a vărsat-o pe piept și pe burtă. S-a opărit. Atunci, am făcut pe medicul și am…răcorit-o cu apa din ștrand.

De atunci, nu ne-am mai despărțit timp de vreo doi ani.

Am condus-o acasă cu tramvaiul, locuia aproape de mine. Am aflat că e mai mare decât mine cu șase luni. Ne-am întâlnit mereu, în fiecare zi, făceam plajă la ștrand, înotam, era foarte bună la înot și-i plăcea să tot sară în apă, mă zăpacea cu săriturile ei, ba în cap, ba în cur, ba ca o balenă, ba făcea stând pe mâni, balet, înot sincronic, chiuia și țipa ca o nebună, v-am zis că nu era normală.

Eu voiam s-o sărut, s-o strâng în brațe, s-o simt, dar eram ca-n filmele cu tâmpiți, întindeam gura către ea și…. dispărea într-o secundă, rămâneam cu botul în aer, ca un păcălici.

-Bombaaaa!, urla, și se arunca cu poftă în apă, cu bucile înainte, făcând să sară stropii și la trei metri înălțime. Mă uda fleașcă și asta mă înfuria cumplit.

Dar nu v-am scris despre cum arăta Cristina. Era frumoasă, dar nu purta cu ea o frumusețe normală, era ciudată, nefirească, uneori chiar urâtă, când se supăra. Când plângea, era nasoală de-a dreptul. Avea multe fețe, măști, figuri, nu știu cum să le spun.

Plângea nu ca o femeie, ci ca un copil sărman, care n-are ciorapi în picioare, cu niște ochi mari și negri. Avea un trup uluitor, de înotătoare, fusiform, cu mușchi dulci, brațe micuțe, țâțe la fel, aproape inexistente. Purta pantofi nr. 35, talpa ei era mai mică decât palma mea. Ah, Cristina! Minunata Cristina!

Acum când scriu despre ea, îmi vin în minte prostiile pe care le făcea. Avea 18 ani, dar se purta ca un băiețoi de 12. Eu puneam Pink Floyd-(Animals)- în surdină, trăgeam jaluzelele și mă căzneam s-o sărut, ea zicea să auncăm cu roșii în hodorogii de peste drum care ne ocupau banca. (Era a noastră, acolo ne pupam.) Trebuie să recunosc, totuși, că era distractiv să arunci cu pătlăgele în pensionarii de pe bancă. Nu-i nimeream, dar îi murdăream cu stropi și îi speriam, săreau în sus ca niște păpuși cu baterie. Pleosc!, făcea roșia. Îîîîîîu, țipau babele și fugeau ca potârnichile, să vezi ce viteză luau. Cristina râdea, să se prăpădească. Și cui îi mai ardea de sărutat și de amor? Mă stârnea și pe mine să arunc. Vâjjjjj! Pleosc!

-Băăăă, fir-ați ai dracu` să fiți dă golanii dracului, ia stai să chem io Miliția, îl auzeam pe to`ar`șu` Stroescu, administratorul blocului, un moș diabetic și rău de gură.

Intram repede în casă.

O doream din tot sufletul. O iubeam. Cel puțin așa credeam atunci. Mă enerva cumplit, dar nu puteam fără ea. Ne certam des. Ne împăcam, ne scriam scrisori. Dar a mea nu voia să fie.

-Cris, te iubesc!, îi ziceam serios și gata să plâng.

-Sunt virgo-intactă, băi, prostănacule! îmi răspundea și clipea din gene.

Ce să fac? Cum să fac? Pe cine să întreb cum s-o dezvirginez pe nebună? Mă frământam, vorbeam cu prietenul meu cel mai bun:

-Frate! Mă disperă. O vreau. Cum s-o conving?

-Cumpără-i flori, du-o la circ, nu știu. Eu cu Ramona am făcut-o din prima și n-a trebuit să dramatizăm.

Mi-a fost ciudă. Alții cum de reușeau numai eu nu?

Într-o duminică ploioasă, mi-a cedat. Dar nu oricum. Aveam de îndeplinit câteva condiții înainte, parcă eram Harap-Alb la curtea lui Verde-Împărat:

1.  Trebuia să merg la farmacie și să cumpăr niște fiole de Xilină (Auzise ea că amorțește zona, dar nu știa că doar injectată avea efect.)

2.  După ce o dezvirginam, trebuia să ne ducem pe Bulevardul Dacia, să sunăm la toate soneriile și să fugim.

3.   Să semnez un „document” care să dovedească eventualilor ei parteneri că a fost „domnnișoară” și că eu am fost PRIMUL. Nume, prenume, adresă din buletinul de identitate, telefon, cod numeric personal… Tot tacâmul.

M-a înduioșat și amuzat în același timp. Știu, pare o tâmpenie, dar pentru ea era important. Am acceptat.

Astea fiind făcute, am așteptat-o la mine. Am pus Floyd, „The final Cut”, că-i plăcea tare mult, m-am îmbrăcat cu cel mai bun tricou al meu, unul cu Maiden, am aprins niște lumânări.

Pe balconul meu, printre flori și vița-de-vie care îmbrăca tot blocul, erau foarte mulți greieri care cântau, o nebunie, din mai până în noiembrie, în fiecare an. Inima-mi bătea să-mi spargă gâtul, pentru că deja nu mai era în piept. Am dezbrăcat-o încet. Am sărutat-o. Îmi era dor de ea chiar atunci.

Mi-a fost extrem de greu s-o prind într-o poziție bună. Scăpa mereu, îmi aluneca, nu nimeream. Plângea în hohote, era nervoasă, comenta, mă lua la mișto, îi turuia gura întruna:

-Băi, tu nu știi ce să-mi faci? Stai! Chiar așa de tâmpit ești? Nici nu știi cum se face treaba asta? Au! E incredibil cât am putut fi de imbecilă să te cred că ai mai făcut-o! M-am lăsat pe mâinile unui ageamiu, unui începător, unui…

A fost un dezastru pentru amândoi. Și-a turnat Xilină între picioare, a făcut o baltă în pat. N-a funcționat. A durut-o foarte tare.

Cristina era a mea. Numai a mea! Dar când a țipat o dată, au amuțit toți greierii de pe balcon.

De atunci, nu i-am mai auzit niciodată cântând. Nu știu de ce. Fugiseră? Amuțiseră?  Asfințiseră? Poate muriseră? Așa cum murise ceva, în noaptea aia, și în Cristina mea. Copilăria? Bucuria? Habar n-am.

Am mai stat împreună vreo două luni, apoi mi-a întors spatele. Fără vreun cuvânt. Și, de fiecare dată când aud greierii cântând, mi-e imposibil să nu mă gândesc la ea. Chiar și după atâția ani.

Richard Richardson/ Foto preluare internet