Mitică

Mitică omora pisici.
Când biata creatură intra în raza de acțiune a bocancului său, lovitura pornea fulgerător, proiectând animalul cu capul de zid. Cât încă pisica agoniza, Mitică o lua de coadă, o învârtea ca pe un ventilator și o izbea cu putere de stâlpul terasei scării, împrăștiindu-i creierii prin aer. Încheia, întotdeauna, cu un „fir-ați ale dracu’ de javre!”
Prezența nevinovatelor feline, pur și simplu îl înnebunea. Când reușea să prindă una, Mitică se metamorfoza într-un paracefal odios, făcea spume la gură și zbiera în timp ce suprima ritualic biata pisică. Vecinii nu aveau curajul să-l înfrunte. Oripilați, unii l-au reclamat, pe ascuns, la Miliție, dar caralii făceau mișto, spunând că nu aveau asemenea sarcini în fișa postului. Și cum se întâmplă mereu când asiști constant la scene abominabile, la un moment dat devii imun.
Mitică era un om scund și îndesat, fuma Carpați, trăgea flegme și înjura de morți. Vara, umbla îmbrăcat într-un maieu alb și niște pantaloni scurți din care i se ițeau picioarele butucănoase, lipsite de păr. Un timp, lucrase la Electrecord. Deși nu avea pick-up, avea casa plină de viniluri, majoritatea cu muzică populară. Asculta benzi, la Mayak. Duminica zguduia geamurile cu Prințișorul și Azur.
Apoi s-a angajat la o fabrică de medicamente, de unde aducea tot felul de antibiotice, pe care le valorifica prin vecini. Nu exista sertar din blocul nostru în care să nu găsești printre alte nimicuri și câteva flacoane cu capsule jumate roșu, jumate galben, de Tetraciclină. După ce soția și cei doi copii l-au părăsit, s-a angajat ca paznic de noapte. Când tot blocul dormea, Mitică se pregătea de plecare.
La fel se întâmplă și în acea seară, când se trezi buimac, cu un gust de cocleală în gură. Îi stăruia în minte un vis ciudat, așa cum sunt toate visele de după-amiază. De ceva timp, începuse să i se năzare tot felul de lucruri. Uneori vedea chestii sau vorbea singur, alteori, spun vecinii, se oprea brusc și dădea din mâini ca și cum s-ar fi ferit de un roi de albine. Apoi își continua drumul, cu capul în jos, bombănind și înjurând dușmani imaginari. Punea acele vedenii pe seama cutremurului din ’77, când se speriase teribil și suferise un șoc, crezând că rușii dăduseră cu bomba atomică. Ieșise pe stradă în pijama și în picioarele goale strigând ca un apucat: „Rușii, futu-le muma-n cur! Bomba! Au dat bomba! E gata! Ne-au terminat!”
Sorbi cu paiul ultimul strop de „Motorola”, strânse cutia de carton până ce aceasta luă forma unui cocoloș, îi dădu un picior din voleu și zise:
— Maradona, să moară mama!
Ieși pe scara blocului și apasă butonul fosforescent al comutatorului.
— Paștele mă-tii cu cine te-a făcut! Stai în morții mă-tii aprins, cu cine te-a inventat! înjură Mitică cu năduf! Lumina se încăpățâna, însă, să nu rămână aprinsă. Ei, drăcia naibii! Flegma verzuie și lipicioasă porni atunci cu un hârâit gros, lovi peretele exact pe dunga cărămizie ce despărțea zugrăveală cu humă de vopseaua crem Vinarom și se prelinse la câțiva centimetri de întrerupător. 
Un mieunat slab  îl făcu să ciulească urechile. Venea de jos, dinspre subsolul blocului.
— De data asta nu-mi mai scapi, fă! zise Mitică, coborând hotărât scările. În scurtele monologuri pe care le ținea înaintea ritualului grotesc, toate pisicile erau pentru el de genul feminin, chiar dacă printre bietele feline se găseau, evident, și motani.
Mieunatul se auzea tot mai aproape, cu fiecare treaptă.
— Vino la tacto! Hai să vezi ce plonjon o să faci, futu-ți mămițica ta! înjură Mitică și descuie ușa grea de metal a subsolului, pe care scria UIE DINAMO!
„M”-ul de abia se mai zărea și fusese șters chiar de el, cu benzină, nu din pudoare, ci pentru că era „câine până la moarte”. Căută bâjbâind prin întuneric cele două fire ce țineau loc de întrupător, dar se curentă și mai trase o înjurătură de sfinți și pască, iar în cele din urmă reuși să le unească, moment în care încăperea fu scăldată într-o lumină cețoasă. Se uită după pisică, dar nu o văzu. Ciuli urechile și așteptă. Știa că e acolo, niciodată nu îl înșelase simțul. La un moment dat se auzi iar miorlăitul, dar de data asta foarte slab, de după țevi. Se aplecă și intră prin boltitura căscată în zid ce ducea la „principal”. Lumina nu mai ajungea suficient aici. Mitică miji ochii și înaintă aplecat, atent să nu dea cu capul de vreun robinet.
Se opri brusc și se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă. Iar avea vedenii. În fața sa, pe un fel de scenă rotativă, se învârtea ca un titirez, un pitic. 
— Ei drăcia naibii! exclamă Mitică. Piticania purta o cămașă largă, cu mânecile evazate și niște pantofi cu toc înalt cu care troncănea pe masa rotundă pe care era cățărat.
— Vezi tu, Mitică, începu piticul, continuând să se învârtească, treaba asta cu mâțele e urâtă rău.
— Eu, păi, bâigui Mitică, absolut terifiat de ceea ce vedea, dar cine ești dumneata? De unde…
Nu mai apucă să termine întrebarea, că piticul se opri brusc din învârtit și îi sări lui Mitică drept în față.
— Ta-na! Știu. Încă nu îți poți da seama dacă visul de azi după-amiază continuă, sau e aievea ceea ce vezi. Hm, de fapt, nici nu contează. Tot acolo vom ajunge. Crezi în fatalitate, Mitică?
— În ce?
— În voința divină care determină în mod prestabilit și implacabil mersul lucrurilor și viața oamenilor sau, în cazul nostru, a pisicilor. Ia zi, ai ceva de celt în tine? Știi, în lumea celtică, pisicile simbolizau răul și erau sacrificate în ritualuri religioase. Dar tu nu ești religios, Mitică, nu-i așa? Tu nu ai niciun Dumnezeu, criminalul naibii! Uite ce-ți zic: începând de azi, cu fiecare zi care va trece, te vei transforma într-un șoarece. Hai, mergi acum, că ai întârziat la lucru!
Piticul dispăru, iar de sub țevile de apă caldă apăru o pisică neagră cu guler alb, ca un pianist îmbrăcat în frac. Mitică ridică din reflex piciorul să o lovească, dar ezită. Pisica mieună scurt și se pierdu în întuneric.
Trecuse cam o săptămână de la teribila întâlnire cu piticul dansator. De atunci, Mitică căpătase o privire fixă, se furișa aplecat pe lângă bloc, evitând vecinii. Se amăgea că ceea ce i se întâmplase era doar în închipuirea sa bolnavă și chiar se hotărâse să meargă la un medic, dar ce să vezi, în acea zi, când coborî să ia niște murături din boxa de la subsol, dădu peste pisica neagră cu guler alb, cea care părea că poartă un frac de pianist și dispăruse înghițită în întuneric.
— Hei, Satana! Stai pe loc! Așteaptă! strigă Mitică.
— Cu mine vorbești? întrebă felina cu glas omenesc. De ce îmi spui așa? Pentru că sunt neagră? Mitică, Mitică…Câte prejudecăți. Dacă ai fi fost un pic mai cult, am fi putut purta un dialog decent pe tema asta. De exemplu, în literatură, se zice că una dintre cele mai faimoase pisici negre este Pluto, partenerul credincios a lui Edgar Allan Poe, dar mie îmi place mai mult Behemotul lui Bulgakov. E mai suplu și aduce în aparițiile sale cu Cheshire Cat, dar fără rânjetul ăla răutăcios, nu crezi, Mitică? Mitică?
Mitică nu mai avea cum să îi răspundă la întrebare pentru că, între timp, leșinase. Zăcea întins cu burta peste țeava de apă caldă. Când se trezi, pisica dispăruse. Se ridică și privi năuc în jur. Cât timp o fi trecut, se întrebă și își șterse cu mâna o pânză de păianjen de pe față. Se duse, apoi, la boxa unde își ținea murăturile și scoase de acolo un borcan de cinci kile. Desfăcu capacul și scoase un castravete din care mușcă cu poftă. Zeama i se scurse pe la colțurile gurii, pe gât, coborând sub maieu în două dâre, care se despărțiră în dreptul pieptului. Când se șterse cu dosul palmei, simți deodată cum buzele i se țuguie și câteva mustăți îi străpung obrazul. Urcă în fugă scările, dar se împiedică prăvălindu-se pe trepte. Se ridică și iar căzu. Se pipăi la cap și mâna i se înroși. Ajunse în dreptul apartamentului său, împinse în ușă și intră. Ajuns în baie se privi în oglindă. Răsuflă ușurat. În afara unor țepi mai lungi de la barba nerasă de cinci zile, nu părea nimic schimbat. Își lăsă capul în chiuvetă și dădu drumul la duș. Așteptă până pârâiașele roșiatice se limpeziră, opri apa și se întinse după prosop. Își uscă părul și se așeză pe un taburet. Se întinse după sticla de „Săniuță”, își turnă un pahar și îl dădu pe gât. Voi să-și mai pună unul, renunță și duse direct sticla la gură.
— Iar am vedenii! gândi Mitică cu voce tare și se îndreptă spre sufragerie.
Pe fotoliul de lângă televizor, picior peste picior, într-un kilt scoțian, asortat cu șosete lungi, prinse cu jartiere, piticul dansator fuma pipă. Lângă el, de data asta, stătea o pisică albă, uriașă, care torcea.
— Ei drăcia naibii! zise Mitică holbându-se la ea. Piei, drace!
— Piei, drace? Ai văzut tu diavol alb? Vezi, nu sunt chiar atât de previzibil. Sincer, nu am vrut să te sperii. De data asta nu am venit însoțit de una neagră. Uite, ea este Bastet sau Ochiul lui Ra, cum i se mai spune și e albă ca spuma laptelui. În Egiptul Antic, oricine ucidea o pisică, primea pedeapsa capitală. Tu câte ai ucis, Mitică?
Mitică rămase cu gura căscată, holbându-se la pisica gigant.
— Ei drăcia naibii! Adică cum?
Pentru a se convinge, se apropie și când să atingă blana pufoasă a felinei, Bastet îi arse o labă proiectându-l pe Mitică direct pe covor. Se ridică năucit și se uită în geamul vitrinei cu viniluri Electrecord. De acolo, un șoarece speriat, cu ochii mici ca niște mărgele negre și botul fremătând, îl privea temător.
— Trebuie să mă las de băutură, constată Mitică îngândurat și ieși din apartament.
Din acea zi nimeni nu îl mai văzu prin cartier. Parcă intrase în pământ. Ori poate chiar asta se și întâmplase. De fapt, fără ca nimeni să știe, Mitică plecase pe șest, mai întâi la Bubastis în Egiptul de Jos, să înmormânteze cum se cuvine corpurile pisicilor moarte. Apoi, tot pe ascuns, se întoarse acasă. Ori poate că nu. Cine poate știi? Cert e că de atunci, pe strada unde locuise, mâțele începură să prospere. Apăruseră de niciunde: vărgate, gri cu negru, slabe și cu cozile subțiri și lungi, motani buflei roșcovani cu mustăți de bunic, altele negre ca niște diavoli cu ochi galbeni…
Domnul Naghi de la doi, tocmai termină de reparat întrerupătorul. Roti butonul, iar când lumina gălbuie învălui subsolul, se auzi hodoronc-tronc, un zgomot de obiecte dărâmate.
— Ia uite, iar avem șoareci, își zise bărbatul. Trebuie să chemăm deratizarea. Domnul Naghi nu știa, însă, că nu era nevoie de nicio deratizare. În subsol nu trăia decât un singur șoarece. Alerga bezmetic printre borcanele de murături, cauciucuri de mașină și lansete de pescuit, terorizat de neamul pisicesc al străzii Rășinari.

Autor Narcis Amariei

27 ianuarie 2023