Era pe la începutul anilor 80, abia mă mutasem cu părinții într-un cartier muncitoresc de la marginea Brașovului. Blocuri noi, altele în construcție, printre care fumegau containerele metalice, pline de gunoaie. Plutea în aer o pâclă gălbuie, otrăvitoare, urât mirositoare.
Împreună cu un coleg de clasă, orfan de mamă, bun la învățătură și cuminte, îmi făcusem obiceiul să colindăm împrejurimile pitorești ale orașului, de care Brașovul nu ducea lipsă.
Doar ce traversai strada Carpaților, în apropiere de vestita fabrică de ciment „Temelia”, te întâmpina un pârâiaș vesel și zglobiu, pe care-l puteai trece dintr-un singur pas, la baza Dealului Melcilor. Era Timișul, râul care, în aval, a dat denumirile celor două localități: Timișul de Sus și cel de Jos.
După ce treceai apa, dintr-o săritură, se făcea în susul dealului o potecă șerpuitoare printr-un crâng și, doar la câteva sute de metri, dădeai de o poieniță ca din poveste.
Dealul Melcilor, în partea dinspre Răcădău, se termina brusc cu o carieră de piatră. Aproape zilnic, după sfârșitul orelor, obișnuiam să ne plimbă pe aici, pentru a lua o gură de aer.
Într-o după-amiază, când să pășim peste Timiș am auzit niște miorlăituri, ca niște țipete de copii. Mai multe pisicuțe fără ochi, abia fătate, se chinuiau să se prindă de mal, încercând să se salveze de la înec. Ne-am apropiat, le-am strâns pe toate, cu grijă. Erau vreo opt puișori, și gândindu-ne că facem un lucru bun, i-am dus lângă gardul unei case de la marginea străzii Carpaților. Poate se va îndura un om cu suflet să aibă grijă de ei. Noi nu le puteam duce acasă, locuiam la bloc și mai aveam pisici.
Apoi, nu știu de ce, nu ne-a mai întors pe Dealul Melcilor și am plecat spre casele noastre, încercând să găsim o explicație pentru aces fapt, după mintea noastră de copii.
Mergem noi ce mergem pe trotuarul aproape pustiu, și pe care rareori trecea o mașină, când, la un moment dat, în spatele noastru apare o matahală, rasă în cap și umflată la față, călare pe o bicicletă. Un bărbat în toată firea. Mare, un zdrahon. Urât ca și sufletul lui. Ne depășește puțin, își sprijină bicicleta lângă un zid, după care se îndreaptă spre noi și ne ia la bătaie: pumni, palme, picioare. Ne-a făcut una cu pământul. Eram plini de sânge amândoi, și eu și colegul meu, eu scuipam sânge, îmi spărsese buzele, vedeam dublu și mă durea toată carnea. „Asta ca să vă învățați minte să-mi mai aruncați pui de mâță în curte!”, a urlat la noi.
Norocul nostru a fost că au apărut mai multe persoane, dar, care în loc să intervină, au izbucnit în hohote de râs. Ba chiar îl îndemnau pe ăla să ne lovească. Atunci, monstrul s-a speriat și și-a abandonat planul. S-a urcat pe bicicletă și dus a fost. Noi, cu ultimele puteri, ne-am ridicat amețiți, și l-am urmărit cu privirea de-a lungul străzii. Matahala s-a oprit exact în fața casei unde lăsaserăm noi pisicuțele, intrând cu satisfacția unuia care tocmai a făcut o faptă bună. Să fie o coincidență?
Revolta în noi, copii de 12-13 ani, a fost uriașă. Ne-am șters de sânge, spâlându-ne în pârâiaș, apoi am urcat dealul, și am adunat câteva pietre. Ideea era să-i spargem ipochimenului geamurile, drept răzbunare. Însă nu am reușit de la distanța aceea mare, așa că ne-am dus în apropierea gardului, am luat o mână de pietre, iar colegul meu a spart geamul dublu de la stradă. Am auzit un urlet de fiară și, imediat, am luat-o la sănătoasa.
Acasă m-am ascuns de ai mei, să nu-mi vadă fața tumefiată și gura spartă. Au trecut câteva zile de la întâmplarea asta și n-am mai ieșit la joacă. Dar nici n-am povestit nimic părinților. Îmi era teamă.
În următoarea duminică, însă, mi-am luat Pegasul cu coarne și am dat o tură prin cartier. M-am oprit la o trecere de pietoni, când din spate, o labă puternică m-a prins de braț. Când m-am întors, matahala care ne bătuse atunci era lângă mine. Mi-a înghețat sufletul în mine. Individul părea că e cât o casă de mare. De data asta, fiind lume pe stradă, n-a avut tupeul să mă lovească, dar din strânsoare nu mi-a dat drumul. „Unde locuiești?”, s-a răstit la mine. I-am spus, tremurând. Și, cu mâna lui de oțel, încleștată ca o cătușă, m-a purtat până la ușa apartamentului nostru.
Tata a ieșit în prag. Individul a încercat să bolborosească despre ceea ce am făcut, dar tata i-a luat-o înainte: „Ia mâna de pe copilul meu, futu-ți Dumnezeul mă-tii!”
Avea tata un stil cu care reușea să-i intimideze și pe cei cu un cap mai înalt decât el. Chiar și așa, zdrahonul violent ne-a amenințat că se duce la miliție să reclame că i-am spart geamurile.
Tot el era cu gura mare!
Totuși, după câteva ore, ai mei s-au dus la adresa respectivă ca să vadă paguba. Am aflat, astfel, că miezrabilul locuia în casa socrului său, Vișinoiu sau Vișinescu, nu-mi mai amintesc exact. Bătrânul era croit din altă stofă, era blând și se vedea că era educat, nu ca ginere-său. Din vorbă-n vorbă, am aflat că a fost elevul bunicii mele, Maria Mărculescu, la Bușteni, în anii 30.
Am mai aflat, tot de la el că ginerele lui, cel care ne-a bătut cu sălbăticie, era bătut la rândul lui de soartă, pentru că avea o fetiță paraplegică și bolnavă psihic.
Ca să încheie povestea asta urâtă, ai mei au hotârât să monteze alte geamuri, chiar de a doua zi. De altfel, tata-socru ne-a întâmpinat, când am venit cu geamurile și s-a arătat oarecum stânjenit. Ne-a rugat să le lăsăm sprijinite de zidul casei, că le pune el mai încolo.
Tot el ne-a mărturisit, pe furiș, că pisicuțele fuseseră ale lor, dar că bestia de ginere nu le suportă și le ucide de fiecare dată aruncându-le în Timiș.
Cu ucigașul de pisici ne-am mai întâlnit prin cartier sau prin piață. De fiecare dată, simțeam un cuțit în inimă, și începeam să tremur din tot corpul. Nu puteam să pricep cum de trăiesc pe acest pământ indivizi ca el. Și totuși, trăiesc…
Și azi, de fiecare dată când văd un pui de mâță, îmi amintesc de durerea pricinuită atunci de un monstru.
Răzvan Mateescu, 2 aprilie 2022