Ghicitoare: Ce se naște fără oase și moare cântând?

Să vă spun povestea mea? Bine! Am 35 de ani, sunt traducătoare de limba italiană și sunt căsătorită de 10 ani cu un bărbat pe care l-am iubit foarte mult. Și cred că încă-l mai iubesc. Avem un băiețel de nouă ani și mă zbat din răsputeri să-mi țin familia împreună. Dar mi-e greu.

Soțul meu, Cezar, este muzician, cântă într-o orchestră, la vioară și, în timpul liber, e tenor într-un cor bărbătesc. E un tip foarte talentat, cult, știe să se descurce în orice situație și face o părere extraordinară tuturor la prima vedere. Asta e partea văzută a icebergului. Pentru că omul, în aparență fin, care-l cântă pe Bach sau pe Vivaldi, este de-o mitocănie feroce.

Știu că lumea te judecă, dar nu-mi mai pasă. Fie ce-o fi. Și mai știu că el face o excepție. Artiștii sunt educați. Însă Cezar…

Când l-am cunoscut, mi-a căzut cu tronc, era frumos, înalt, suplu, știa cât și cum să vorbească. Îmi cânta „Oooo soooole miiiiooooo”, și mi se înmuiau picioarele. M-a invitat la spectacolele lui, eram amețită total, simțeam că el e alesul.

Până într-o zi, când am început să-mi pun întrebări serioase, întrebări dureroase care mă loveau ca măciucile direct în cap.

Eram la masă, invitați de ziua mamei lui care împlinea 71 de ani. De Paști. Veniseră rude de la țară: două verișoare, coafeze, urmașe ale unei vechi familii boierești din Dolhasca, un văr, urât cu spumele mării Egee, și o mamaie în cârje, născută la `914, care întreba la ore fixe unde e bărbatul ei. Am aflat, ulterior, că sărmanul om decedase în închisorile comuniste, aruncat acolo pentru că era regalist. A ținut un magazin de geamuri și oglinzi pe la Piața Unirii, în București, și a refuzat să dea jos fotografia Regelui Mihai, pe care o bătuse în cuie, pe ușă. Bolșevicii l-au pedepsit pe măsură. 12 ani a tăiat sare. Apoi a murit.

Numai lume bună! Ne-am așezat la masa aranjată exemplar, ca-n reclame. Tacâmuri din argint, cu brizbrizuri, mâncaseră străstrăbunicii lor cu ele, farfurii pictate manual, din porțelan, pahare din cristal. Și am început să mâncăm. Dumnezeul mare! Eu sunt de la țară, părinții mei sunt țărani autentici, dar la masa lor n-am auzit niciodată asemenea grohăituri.

Parcă „leorbăiau” porcii! Pleasc, pleosc, miaaammm, frrrruuuup – sugeau supa din linguri, cleaf-cleaf, ghhhhrrrr, mai râgâia tata socru, frrrrup – mai trăgea zeama din lingură verișoara din Dolhasca.

Îi priveam năucă, nu puteam să înghit, îmi mușcam buzele ca să nu izbucnesc în hohote de râs. Cum e posibil? Unde am nimerit?

Toți aveau grăsime pe bot, le curgea lichidul pe la comisurile gurii, soacră-mea era murdară și-n nas și pe piept, avea degetele pline de sos, își îndesa proteza dentară cu lingura… Vorbeau încontinuu, unul peste altul, țipau, se contraziceau, înjurau, gâfâiau, sughițau, strănutau cu resturi alimentare-n rât (am scris bine, nu e o greșeală!).

Și nu știu cum, cineva a adus vorba despre căcat. S-au pus pe râs, de parcă ar fi auzit un banc bun.

-Hă, hă, făcea vărul ăla bocciu. Voi apucați-vă să vorbiți despre căcat, că io m-apuc să mănânc. Hă, hă, hă.

-Chiar așa. Doamnă (mi se adresa mie!), nu ați observat că, tocmai atunci cînd cineva se așază la masă, cei din jur încep să discute despre scârboșenii? Parcă-i un făcut.

N-am avut replică. Mi-a stat dumicatul în gât. Apoi, am fost nevoită să mă feresc din calea uraganului. Când îl apuca pe tata socru strănutul, nu numai că-i zbura proteza de sus (prea largă, părerea mea!), dar ne împroșca pe toți cu bucăți de ciuperci și pui mestecat. Strănutul era acompaniat de câte o flatulență severă, care tuna ca o bombă atomică peste râgâiturile și plescăielile celorlalți.

Când au văzut că tataie e vesel și a slobozit bubuiturile respective stând în capul mesei, ca un stăpân, ceilalți s-au ridicat într-o bucă, și-au schimonosit și înroșit fețele, forțându-se să-i răspundă pe aceeași „limbă”. Și dă-i simfonie de vânturi, care mai de care mai oribile și mai puturoase, cu iz concret de Mecopar și Hipazin.

M-am uitat la Cezar, muzicianul meu care-mi vrăjise inima și urechile cu bucăți speciale din Grieg, anume cântate pentru mine… Jalnic! Ce tâmpită am putut fi.

Cezărică făcea parte din tabloul grotesc. Era în ton cu ceilalți. La un moment dat, a ridicat un crac, așa cum fac câinii, și a tras un pârț inteeeens, bărbătesc și elaborat. Era o bășină totală și muncită, cu modulații și tremolo, un pârț cu „glas” de tenor. Am crezut că leșin acolo! Până să mă dezmeticesc, i-a răspuns și mă-sa, ca în filmele indiene, unde cântă el: lalalalala, dar cântă și ea: tralalalala, mai subțire.

Dragilor, a scos mama soacră din ea o fâsâială teribilă, un cârâit ascendent, de la gros la subțiiiire, un glissando perfect: tiiiiiiiiiiiiiiiu, terminat cu o trosnitură, de parcă s-ar fi rupt o crăcuță. A durat vreo trei minute, baba știa ce vrea!

M-am ridicat brusc de la masă. Voiam să plec, dar mâncăii și bășinoșii hohoteau: Hă, hă hă, hă, băteau cu pumnii, săreau paharele-n sus. Nu-mi venea să cred! Tata socru, fusese profesor de desen la o școală generală, să-l fi dărâmat nervos contactul cu atâtea generații de elevii? Cezar m-a oprit. Nu știu cum, am renunțat să mai ies. Oare de ce n-am făcut-o? După masă, bătrâna în cârje a fost înfiptă-ntr-un fotoliu. Adormise. Verișoarele s-au pus pe pălăvrăgit, taca-taca, gâf-gâf, pârț. Nina, menajera familiei, a strâns ciozvârtele mușcate, a deschis laaaarg ferestrele, a aruncat fața de masă la spălat, era gata să bage și aspiratorul, dar n-a lăsat-o Cezar. „Mămica” ațipise pe un scaun. Ar fi trezit-o și nu se cădea, doar era ziua ei. L-am tras de mâneca, afară, în curte. Părinții lui locuiau într-o vilă cochetă de pe lângă Cișmigiu. Eram turbată.

-Așa petreceți voi, de obicei? Bășindu-vă și râgâind la mese? Sunteți români sau ce dracu` sunteți?

Iubitul meu m-a privit subțire, mi-a pus mâna pe umăr, și-a aprins o țigară și a zis:

-Uite ce e. Noi ne pârțâim, pentru că așa ne place. E un obicei din familie. Ce vezi urât în asta? Tu nu știi că e o formă de a-ți dovedi satisfacția și aprecierea pentru mâncare? La vechii chinezi bășina aducea noroc și prosperitate. Dacă tu ai fi o femeie cu adevărat cultă, așa cum te pretinzi, ai ști că unele triburi din Africa cred și acum că vânturile astea sunt sănătoase și de bun augur. Pune mâna pe o carte! Citește, draga mea, că cititul nu îngrașă. Tu știi de câte ori tragem noi vânturi, pe scenă, când avem de cântat o partitură grea, care ne solicită pulmonii? E ceva firesc. Așa că, mai lasă-mă cu mofturile de duduiță ofensată!

După chestia asta, am hotărât să mă despart definitiv de Cezar, cu toate că aveam planuri serioase de căsătorie. Cum să-mi leg viața de asemenea creatură, care provine dintr-o astfel de familie degenerată? Îmi și imaginam cum ar fi descurs toate întâlnirile noastre cu rudele, de Crăciun, de Paște, de Revelion. Ce-ar fi spus ai mei? Nu. Nu voiam așa. Plus că, afară de astea, toți chiloții lui erau rupți la cur. Dar toți! Cum reușea performanța, nu am înțeles niciodată. I-am cusut, dar iar se rupeau. Apoi i-am aruncat. Îi cumpăram alții. Nu rezistau, așa era de bășinos!

Însă soarta a decis altfel. Zarurile erau deja aruncate, dar eu habar n-aveam. Atunci am plecat supărată foc. Nu l-am mai căutat. Zile întregi nu am spus nimănui de ce sunt supărată. Sufeream cumplit. Totuși îl iubeam. Dar nu înțelegeam de ce un asemenea om, talentat, poate fi, în același timp, atât de mitocan. Era o excepție, cu siguranță. Nu există un altul ca el. Nu pricepeam. Înjura ca un pușcăriaș și se comporta ca ultimul nenorocit. Dar tot el reușea să fie un interlocutor excelent, adorabil, fermecător, care știa de toate, o enciclopedie vie. Participa la recepții cu ștaif, vorbea trei limbi străine, a străbătut toată Europa cu orchestra și alături de corul în care cânta. Acolo se putea abține! Dar în casă ba! În cazul lui, grobianismul mergea mână-n mână cu educația și bunul simț. Un paradox.

Peste o lună, ne-am întâlnit întâmplător în fața Ateneului Român. Era curtenitor, frumos, elegant, parfumat. M-a păcălit iar. Și ne-am căsătorit. Viața a decurs normal, dar a fost asezonată din plin cu bășini, râgâituri, mârlănie, înjurături, urlete teatrale. Peste doi ani am născut un băiat, Răzvan. L-a învățat și pe el, de mic, să „cânte” cu popoul, să înjure și să se poarte ca un gherțoi fără speranță.

În paralel, făceau solfegii, cântau Mozart la pian (avem o pianină), învățau engleză și la chitară. Am plâns, de mi s-a umflat ficatul cât televizorul din sufragerie. M-am îmbolnăvit rău, pentru că țineam în mine suferința.

O prietenă, avocat, mi-a zis:

-Ești fraieră! Ce dracu` pui atâta la suflet? În loc să te distrezi?

-Nu pot, Manuela, nu pot. Vin dintr-o familie modestă, cu bun-simț…

-Haide, mă lași?! Nu-i mai da fasole! Dar voi, modeștilor, nu trăgeați bășini în casă? Le țineați închise-n borcane și le eliberați seara pe tarla?

-Ba da, dar la WC, nu la masă.

-Atunci divorțează! Te reprezint eu: onorată instanță, clienta mea, o mamă devotată, intelectuală, finuță, unu șaptezeci înălțime și 55 de kile, frumușică, modestă, care și-a sacrificat tinerețea pe altarul gospodăriei, nu mai poate trăi alături de mitocanul și monstrul de bărbat-su, tenorul vestit care se bășește des, și-l învață și pe copilul lor, minorul Răzvan Pârțulescu, etc, etc…Tu-ți dai seama cât o să râdă lumea? Or să vină toate televiziunile, te faci de cacao, draga mea, ascultă-mă pe mine.

Am ascultat-o. Dar în sufletul meu sunt încă necăjită. Nu e normal ce se întâmplă în familia mea. Eu nu pot să invit pe nimeni la mine. V-aș fi chemat pe voi. Dar trebuie să veniți cu măști de gaze și nu cred că se găsesc la magazine.

Într-o zi, am venit acasă mai devreme de la serviciu. M-am luat cu mâinile de cap. Cezar trăgea vânturi și-l punea pe Răzvan să recunoască nota muzicală iscată.

-Fa, zicea copilul.

-Boule! E Fa diez! Nota trei. Dar acum? (și scotea încă una.)

-Re.

-Ai văzut că poți? Acum, marș la pian! Czerny!

Cam așa se distrau ei.

Acum, după ce scriu, mă duc acasă (sunt la serviciu). Mă așteaptă băieții mei, plus hodorogii de socri din dotare, fiecare cu proteza și problemele lui. Aș plânge, dacă nu mi-ar veni să râd! E ziua mea de naștere. Răzvan mi-a promis că va învăța pentru mine un preludiu de Bach, la pian. Pun pariu că după masă, voi avea parte de un regal de bășini. Cadou! Așa că sunt pregătită de orice. Am și calmante.

P.S. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare

Dana Fodor Mateescu – 🙂

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!