Copiii discută între ei vrute și nevrute. Dar sunt atât de sinceri și de serioși uneori, că ajungi să te întrebi unde le fuge copilăria.
Aseară, Andrei s-a întâlnit cu Clara. S-au jucat cu mingea, au sărit, s-au cățărat în copaci, au cântat și s-au dat în leagăn.
La un moment dat, copilul meu se oprește și, cu o umbră de tristețe pe pleoape, își întreabă prietena:
-Tu câte „mamai” ai, Clara?
Fetița își dă după degețele mărgelele de la gât – unele maaari cât cireșele- și zice foarte mândră:
-Am și mamaie și tataie. Da` tu ai?
Băiatul meu suspină ca un om matur, care a pierdut ceva.
-Eu nu mai am nicio mamaie. Bunica de la tata a murit când eram eu mic, iar mamaia de la Muchița a murit și ea…
-Adică a plecat în altă țară și nu mai vine?, întreabă Clara sărind într-un picior.
-Nu. A murit de tot. Nu se mai întoarce la mine decât în vis… Și când mi-e dor, dorm cu o bluză de-a ei noaptea. Miroase a ea și a balsam de rufe.
Dana Fodor Mateescu – 2012