Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de București, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te aștepți, mireasma teilor înnebuniți de dor, trandafirii cu parfumul lor, diminețile ca niște domnișoare de pension uimite și neliniștite.

Să tot trăiești și să te preumbli prin orașul care-ți zâmbește din toate unghiurile și toate pozițiile.

Ea trebuia să ajungă la un festival de poezie, teatru și cântece de amor, sus, pe terasa Teatrului Național, (da, la Lăptăria lui Enache).

El, poetul- care asigura mentenanța sufletelor cu licurici în loc de ochi, avea-n-avea treabă, tot nimerea la astfel de evenimente, și era prieten la cataramă cu majoritatea actorilor, poeților, scriitorilor, pictorilor și jurnaliștilor din Capitală.

Se știau, scriau amândoi la aceeași revistă a vieții, ea îl ajuta la unele reparații (sanchi! făcea poze și-i căra lada cu scule), el o aprecia pentru idei și talent, dar o tachina până la lacrimi. Era nebun de legat! Făcea niște glume tâmpite, dar ea-l adora și-l ierta de fiecare dată.

„Așa-s poeții, fată! Nițel schizofrenici, meseriași ai vorbelor, dar geniali, nu pune la suflet!”, îi șoptea alt coleg, la o bere, în timp ce făceau planul de texte pe săptămâna ce urma să vină.

În noaptea aia, – știți cum sunt nopțile de mai, când carnea Bucureștiului e călduță și izvorăște arome de asfalt ud combinate cu petunie mov și vanilie?! – ei doi s-au întâlnit sus, pe terasa teatrului.

Ea emoționată, toropită, obosită, însetată, fără chef de a scrie absolut nimic despre ceea ce se întâmpla acolo. El ușor beat de la bere (era la a patra!), de fericire, înconjurat de actrițe tinere, vreo doi scriitori, (ea i-a recunoscut, îi văzuse pe la TV) și-un patron de presă mai „trosnit” decât o damigeană de turț…

„Aaa, ia te uită cine a venit!! Feblețea mea! Stai aici, lângă mine”, i-a zis el, poetul reparator. „Bei o bere?”

„Beau! Dar să fie rece-rece!”, a zis ea mai mult moartă decât vie aprinzându-și a cinșpea țigară Gauloisese. Fuma de rupea!

Berea a zburat către ea imediat: „Fără pahar, nu vreau cu pahar!”

Și-a lipit buzele de gura înghețată și a înghițit moartea cu sete.

Bea direct din sticlă, din „table”, nu suporta paharele, parcă-i punea cineva mâna-n gât.

A tras aer în piept. Pe scenă, un actor recita din Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte…”

Și-odată i s-a făcut frig. S-a apropiat mai mult de el. Poetul dogorea ca un cuptor cu mâini și degete. „Știi că tu ești sufletul meu, da?” i-a șoptit lângă grumaz, să nu-l audă actrița blondă și beată din stânga.

„Nnnnu, nu știu… a bâguit fata. Cum așa? De când?”

Poetul și-a aprins o altă țigară. Cineva cânta la chitară pe scenă, iar pe Magheru trecea o Ambulanță disperată. Chiar dacă era noapte, sirena țipa ca arsă cu apă fiartă.

El a continuat, privind-o subțire:

„De când te-am văzut prima data în redacție. De când îți corectez textele. Mi-s dragi până și greșelile tale…”

Stelele coborâseră, erau aproape de tot, ea putea întinde mâna spre ele. Rupea una, mai de la margine, și și-o putea prinde la ureche sau în păr. Începuse să scoată limba…

„Ce faci?”, a întrebat-o poetul mângâindu-i umerii goi.

„Nu vezi, monșer? Mănânc stele… Mi-e foame!”

La a treia bere, era deja amețită. Nu înghițise mai nimic în ziua aia, fumase-n draci, umblase de năucă pe la conferințe de presă la PNL, la Primăria Generală, apoi la un miting al FSLI. Se învârteau mesele cu ea, și scena, și poeții, și actorii, toți.

„Mi-e rău!”, i-a zis.

„Hai să ne plimbăm pe Magheru, o să-ți revii!”

Jos, atmosfera se schimbase. Lumini, taxiuri, curve, bărbați și femei, boschetari, fântâna de la Universitate sâsâia ca un șarpe uriaș. Mirosea a pizza și-a cafea fierbinte aerul.

Bucureștiul turbase! Era frumos-frumos, tânăr, cu părul lung și ondulat, zâmbea cu toți dinții, nebunul. Aruncase țoalele de pe el, și, gol, se întinsese cu fața spre cer.

„Mergem la mine?”

Ea n-a mai avut putere să zică nici da, nici nu. Au urcat cu liftul bătrân. Poetul locuia lângă Intercontinental, pe Batiștei, la ultimul etaj. Un motan mare și roșcat i-a întâmpinat la ușă:

„Mrrraaaau!”

Ea l-a luat în brațe, era greu, gras, blănos. A gâdilat-o cu mustățile.

„Mai bei ceva, zâno?”, a întrebat poetul cu barbă.

Ea a râs: „Nu. Apă doar.”

Bărbatul a prins-o în brațe, și au stat așa, multă vreme, lipiți. Inimile lor se frământau una pe cealaltă, iar ea credea că ține în brațe tot orașul…

„Tu dormi în patul meu!”, i-a mai zis poetul și a descălțat-o ușor, de parcă tălpile ei aveau urechi și auzeau tot. Așternutul era albastru, desenat cu pisici, și mirosea a versuri nescrise.

Pe fereastra larg deschisă, Intercontinentalul băga pleoapa frumoasă, cu gene lungi, de gay: „Ce-or face ăia, acolo?”

Dar în noaptea aceea nebună de mai, ea a adormit plină de stele, învelită cu pisici și poeme albastre.

Dimineața, s-a trezit devreme. Sirenele poliției, motocicletele și motoarele mașinilor urlau, deja, în pieptul Bucureștiului ei iubit. Motanul portocaliu dormea pe pieptul poetului cu plete. Erau frumoși.

Ea s-a aplecat, l-a sărutat pe fruntea plină de poezii, ale lui și-ale altora, apoi a ieșit tiptil din viața lui pentru totdeauna.

Dana Fodor Mateescu