Există un moment în viață în care înțelegi un adevăr pe care, atunci când erai copil, nici măcar nu-l puteai imagina.

Locurile nu dispar. Munții rămân acolo unde au fost dintotdeauna. Pădurile își văd de anotimpurile lor. Marea își trimite valurile la țărm cu aceeași răbdare. Cabanele își păstrează mirosul de lemn bătrân, iar izvoarele curg mai departe, fără să știe câți oameni și-au potolit setea din ele.

Noi suntem cei care ne schimbăm.

M-am născut la Bușteni, în urmă cu aproape șaizeci de ani. În fiecare dimineață, Caraimanul îmi zâmbea prin fereastră. Stâncile lui uriașe se aprindeau în lumina răsăritului și aveam impresia că muntele se trezește înaintea oamenilor.

Pentru noi, copiii de atunci, libertatea însemna o pereche de bocanci și o potecă.

Dealurile erau o joacă. Urcam fără să ne gândim la oboseală. Străbăteam zeci de kilometri prin pădure până ajungeam în poienile înalte ale Bucegilor, unde iarba uscată mirosea a fân, iar aerul avea un parfum pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Era un amestec de flori sălbatice, mentă și zmeură coaptă, un aer rece și curat pe care canicula nu reușea niciodată să-l atingă.

De sus, Bușteniul părea o jucărie. Căsuțe de jucărie, autobuze de jucărie, copaci de jucărie. Orașul șerpuia printre dealurile de la poalele Bucegilor ca o ființă vie, adăpostită de munți.

Îmi plăceau izvoarele. Apa aceea rece, cu gust de piatră și de zăpadă topită, pe care o beam din palme și care mi se părea mai bună decât orice băutură din lume.

Și îmi plăceau cabanele.

Lemnul lor vechi, încercat de avalanșe și de ierni grele, se usca vara în lumina soarelui și răspândea un miros pe care îl port și astăzi în suflet.

Dar mai presus de toate era liniștea. O liniște atât de adâncă, încât aveai impresia că până și vântul se oprește din drum să se odihnească înainte de a urca spre platoul Bucegilor, unde, în imaginația mea de copil, se ducea să se joace împreună cu zânele.

Pe atunci eram, paradoxal, mai puternic decât sunt astăzi. Eram copil, depindeam de părinți, nu aveam bani, nu aveam funcții și nici responsabilități. Și totuși eram infinit mai liber.

Mergeam singur prin pădure fără să-mi fie teamă. Urmăream marcajele turistice și descopeream de fiecare dată câte o cărare nouă.

Îmi făcusem chiar un obicei din a porni în drumeție imediat după prima ninsoare, înainte ca potecile să fie acoperite de zăpadă. Zilele acelea aveau ceva magic. Erau ca niște mici primăveri rătăcite în noiembrie, înainte ca urgia iernii să pună stăpânire pe munte.

Pe biroul meu stătea mereu o hartă turistică mare, prinsă sub o placă de cristal. Călătoream cu privirea pe trasee în timp ce îmi făceam lecțiile, iar apoi, în prima zi liberă, plecam să le transform în realitate.

Nu visam la ele, le trăiam.

Apoi a venit peste mine „viața de om mare”. Și, încet, fără să-mi dau seama, am început să pierd câte puțin din libertatea aceea.

Când ești adult, depinzi de concedii, de program, de șefi, de obligații, de griji, de familie. Natura începe să încapă într-o după-amiază de duminică, petrecută într-un parc de la marginea unei metropole, unde câteva sălcii încearcă din răsputeri să te convingă că ești încă aproape de pădure.

Viața te prinde în pioneze invizibile. Și amâni. Amâni mereu: „Lasă că…” Spui că vei merge la anul. Sau peste doi ani. Sau când vei avea mai mult timp?

Și, fără să observi, acel „mai târziu” începe să se îndepărteze tot mai mult.

Anii trec. Te trezești într-o dimineață și simți că trupul negociază fiecare mișcare. Te dor încheieturile, urci mai încet, judeci fiecare pas. Sufletul însă… Sufletul ar vrea să zboare. Aripile sunt încă acolo, prinse pe spate, dar stau cuminți, strânse în jurul unui trup care nu le mai poate urma întotdeauna.

Și atunci îmi dau seama de ceva dureros. Poate că nu voi mai ajunge niciodată la Cabana Mălăiești. ☹ Poate că nu voi mai urca pe jos până la Omu. Poate că nu voi mai străbate Poiana Coștilei sau Poiana Izvoarelor. Poate că nu voi mai coborî niciodată pe schiuri pârtiile Kanzel și Ruia din Poiana Brașov. Poate că nu voi mai aluneca pe gheața patinoarului Olimpia, la poalele Tâmpei. Nu „poate”! Sigur nu voi mai face lucrurile astea!

Nu pentru că aceste locuri au dispărut. Ele sunt încă acolo. Ci pentru că, uneori, timpul le mută într-o zonă în care trupul nu le mai poate atinge.

M-am întrebat de multe ori dacă și voi aveți astfel de locuri. Nu neapărat în Bucegi. Poate o plajă pe care nu ați mai călcat de treizeci de ani. O uliță din satul bunicilor. Un lac, un deal, o pădure sau o stradă pe care alergau cândva pașii voștri.

Locurile rămân. Noi nu mai putem ajunge la ele! Și atunci îmi revin în minte versurile pe care le iubesc de atâția ani:

„Vine o vreme, o vreme adevărată,

Când dureri și vise și iubiri,

Tot ce-ați ars și-ați adunat vreodată,

Toate se transformă-n amintiri.”

Și încă un îndemn pe care fiecare tânăr ar trebui să-l poarte cu el: Fă-ți amintiri cât ești încă tânăr!

Nu le amâna! Mergi în locurile la care ai visat și cu cine ai visat!

Urcă pe munte! Fă drumeția pe care o tot muți dintr-o vară în alta! Du-te la mare! Înoată! Bucură-te! Bălăcește-te! Chiar și câteva ore! Tot sunt mai bune decât nimic.

Uneori, o vacanță e atât de mică! Încape în palma timpului. O zi poate fi enormă și minunată dacă o trăiești cum vrei și cu cine vrei!

Mergi desculț prin iarbă! Privește răsăritul de pe un vârf de munte.

Și ține minte: fără să ne dăm seama, nu moare doar omul. Mor și dorințele pe care le tot amână.

Iar dintre toate locurile în care nu vom mai poposi niciodată, cele mai triste sunt acelea în care am fi putut ajunge, dar am ales să spunem: „Lasă, merg la anul.”

Răzvan Gabriel Mateescu 5 august 2026