Cum i-am dat foc lui Stalin și de ce?

Mărturia unui deținut politic.

Povestea arestării mele începe la data de 8 noiembrie 1947, când împreună cu alţi colegi de-ai mei de la Liceul „Regele Mihai I” din Bucureşti, participam la manifestările legate de ziua Majestăţii Sale, în faţa Palatului Regal. Era o atmosferă de entuziasm, lumea ovaţiona şi striga „Regele şi Patria!” Era tulburător!

Cine a trăit vreodată acele clipe de bucurie ştie ce înseamnă asta! La un moment dat, în Piaţă, şi-a făcut apariţia un grup gălăgios, format, chipurile, din muncitorii de la „Griviţa Roşie”, care începuseră să ne agreseze. Erau foarte violenți. Ne-au lovit. Ne-au înjurat, scuipau, strigau: „Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus!”

Eu nu cred că erau de la Grivița Roșie. În orice caz, nu toți! Vorbeau oamenii care veniseră pentu rege că jigodiile alea au fost strânse de bolșevici de pe străzi. Erau zoaiele societății, foști delincvenți, pușcăriași sau neica-nimeni fără școală, muncitori necalificați. Amestecați și instigați.

A ieşit un mare scandal, unii dintre manifestanţii proRege au ripostat, apoi au început să dea foc maşinilor prezente acolo şi să incendieze portretele lui I. V. Stalin.

M-am revoltat şi eu, aşa că, m-am apropiat de ei şi am dat şi eu foc unui tablou. Scrum s-a făcut! Apoi am fugit.

Pe data de 28 iunie 1948 eram acasă, la Otopeni, şi mă pregăteam pentru examenul de sfârşit de an al liceului „Regele Mihai I”, fiind în clasa a VIII-a. În noaptea aceea, pe la 12, am fost trezit din somn, într-un zgomot infernal. Am auzit pe cineva urlând: „Cine este Sandu Mateescu?”

Toţi fraţii mei şi părinţii aveau deja mâinile sus şi erau aliniaţi cu feţele la perete. După ce am fost şi eu descoperit, am observat că în casă intraseră șase securişti. Doi dintre ei mi-au legat mâinile la spate şi mi-au pus pe ochi nişte ochelari prin care nu vedeam absolut nimic.

Unul dintre indivizi m-a lovit după ceafă, foarte tare, cu siguranţă a folosit un pistol, pentru că mi-am pierdut cunoştinţa şi câteva minute n-am mai ştiut de mine. După ce mi-am revenit, cât de cât, m-au împins de la spate şi m-au urcat într-o maşină. În urma mea, au rămas părinţii plângând şi strigând la ei, disperaţi:

„Unde îl duceţi, domnilor, că mâine are examen la liceu?!”, a țipat mama .

Unul dintre securişti a răspuns, râzând: „Examenul îl va da la noi!”

Şi am plecat.

După multe ocolişuri, pe care le-au făcut cu maşina prin Bucureşti, mi-am putut dat seama că mă duceau la „Interne”, fiindcă la grădina restaurantului „Cina” cânta Gică Petrescu. Îl auzeam.

Am ajuns, într-un târziu. Securiştii m-au coborât la subsolurile clădirii, dar aveam ochelarii încă la ochi şi palmele la ceafă. Mă dureau. Au deschis o uşă metalică, mi-au scos ochelarii şi, cu un picior în fund, m-au aruncat într-o celulă, cu scaune şi o masă de beton. Acolo mai erau două paturi. Într-unul stătea un bărbat cu o figură tristă, avea barbă albă şi păr alb.

El mi-a spus aşa: „Nu te teme de mine, fiindcă eu sunt doctorul Cârstea, medicul Regelui Mihai, de la Sinaia.”

Nu știu dacă era chiar el, mi s-a părut că e cu mințile pierdute, dar faptul că a vorbit cu mine așa de blând, m-a mai încurajat.

După circa zece zile, în care n-am ştiut de ce am fost ridicat, m-au scos afară din celulă şi m-au dus la etajul patru sau cinci, unde a început interogatoriul.

Totul a decurs aşa cum a dorit „domnul Liviu”. Dacă nu scriam aşa cum dicta el, mă bătea cu un baston de cauciuc. Dădea în mine ca într-un lemn, mă lovea cu bucurie, îi sticleau ochii, se vedea că îi place ce face, iar urletele mele de durere îl stârneau şi mai mult. Simţeam cum fiecare centimetru de carne e măcinat, că mă transform în nimic, credeam că mor în fiecare secundă şi se termină totul, la un moment dat leşinam şi iar mă trezeam, apoi sughiţam de usturime. În tot acest timp, picioarele îmi erau legate cu un lanţ, de care atârna o bilă de metal, foarte grea.

Tot în faţa anchetatorului se făceau confruntările între elevii care fuseseră la acel miting de susținere a regelui Mihai. Eram 52 la  număr.

„Domnul Liviu” era foarte sadic! După ce ne bătea, mânca în faţa noastră fripturi aduse de la restaurant şi bea vin roşu. Ştia că noi suntem rupți de foame, dar adora să ne chinuie, se bucura imens când vedea cum înghiţim în sec şi ameţeam de atâta poftă şi foame.

M-au ţinut patru zile la „Interne”, unde am mâncat bătaie mereu, după care ne-au dus pe toţi la Închisoarea Jilava. Aici ni s-a aplicat un regim de lichidare. Mâncam ciorbă din coji de cartofi, linte şi terci.

Stăteam 75 de persoane într-o celulă. Pe fiecare pat erau o rogojină şi o pătură, luată de pe cai, cu un miros insuportabil. Ne făceam nevoile într-un hârdău care duhnea de-ţi venea să verşi. Celula avea fereastra blocată cu scânduri şi nu vedeam lumina soarelui. Nu mai ştiam când e zi sau când e noapte.

La proces, la Curtea Marţială, ne-a dus legaţi, doi câte doi. Un procuror a dat citire actului de acuzare, care era o făcătură de neimaginat. Eram acuzaţi că am luat parte la exerciţii de tragere în Munţii Ceahlăului, ceea ce era o minciună abjectă. Deşi am fost condamnat doar la șase luni de închisoare, m-au ţinut încă trei luni, până pe data de 31 martie 1949. Și pot să spun că am fost norocos. Tata îi ducea mereu lapte șefului Poliției Capitalei, și așa a obținut… iertarea mea.

La eliberare, am fost băgaţi cu toţii într-o cameră, unde am fost dezbrăcaţi în pielea goală şi, cu unelte speciale, gardienii ne-au controlat în anus, ca să nu cumva să scoatem afară bileţele cu informaţii  şi mesaje de la cei lăsaţi în închisoare.

Anchetatorii ne-au luat apoi declaraţii scrise obligându-ne să nu consemnăm nimic despre incidentele din piaţă legate de arderea tablourilor lui Stalin. Apoi, ne-au ameninţat să nu spunem nimic nimănui pe unde am fost şi cum am fost trataţi.

Când am ajuns acasă am găsit ordinul Ministerului Învăţământului în care scria, clar, că sunt eliminat din toate şcolile şi că nu mai am dreptul să învăţ carte mai departe.

După ce a murit Stalin şi i s-au demolat toate statuile din ţară, am fost cu tata la ministrul Ştefan Voitec, în speranţa reabilitării. L-am întrebat: „Cu ce sunt eu mai vinovat că am incendiat, de ziua Regelui, un afiş cu portretul lui Stalin, faţă de actualul regim care i-a dărâmat statuile şi i-a dat jos tablourile de pe pereţi?”

 Voitec mi-a răspuns sec: „Tovarăşe, aceasta a fost politica partidului şi eu nu am voie să comentez.”

La Otopeni, acasă, nu am mai fost protejat nici de fraţi, nici de mama. Doar tata ţinea cu mine, pentru că  îi ura pe comunişti. Unul dintre fraţii mei, Titi Mateescu, care era pe vremea aceea locotenent la Regimentul nr. 2 Pionieri din Otopeni, m-a ameninţat că dacă se va întoarce acasă, şi mă va găsi, o să mă împuşte.

În faţa părinţilor noştri a motivat că, dacă se află la Partid faptul că el are un frate condamnat politic, o să fie dat afară din rândul cadrelor militare. Şi nu dorea să-şi rişte cariera din cauza unuia ca mine. Tot el s-a dus la „Cercul Militar”, a aranjat cu cei de acolo să fiu încorporat, pentru că aveam 21 de ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la o unitate de muncă a DGSM.

Acolo, am trăit cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Aveam normă de săpat: opt metri cubi de pământ, zilnic. Nu am putut executa norma, dar un comandant, aflând că am făcut opt ani de sculptură şi că ştiam să desenez, m-a numit secretarul lui, la biroul de statistică al Canalului. În cea mai fericită zi înregistram opt morţi!

Ciudat cum m-a urmărit această cifră, 8! 8 noiembrie, 8 meri cubi de pământ săpat, 8 ani de sculptură, 8 morți pe zi…

Calvarul vieţii mele nu s-a terminat odată cu lăsarea la vatră de pe Canalul Dunăre-Marea-Neagră. A urmat, după aceea, hărţuirea de către oamenii securităţii.

La Predeal, unde mă angajasem, la primărie, m-a dat afară secretarul de partid al oraşului, Titileanu Constantin, care m-a verificat şi a aflat că am fost deţinut politic. La Braşov, angajat ca merceolog principal, am fost preluat de către maiorul Ion Kramer. Acesta mă chema în fiecare lună să dau note explicative, în care să scriu unde am fost, cu cine, ce am făcut, etc. Îmi înscena fel de fel de fapte, pe care eu nu le făcusem. Întrucât aveam ca sarcină să aprovizionez cu carburanţi Trustul de Construcţii Braşov, el urmărea să-şi facă un plin de benzină pentru maşina proprie. De acest securist am scăpat numai pentru că, în timpul Revoluţiei din 1989, a fost omorât de revoluţionarii de la „Uzina Tractorul”.

Am auzit că, între timp, la începutul anilor 90, nu știu cum a fost declarat „erou martir al revoluției”, ba l-au făcut și sfânt. Doamne Dumnezeule! Să te apuce râsul! Auzi, „erou martir”, un fost torționar securist!? Păi, atunci să nu-i uităm nici pe gardienii de la Jilava, de la Gherla sau de la Aiud, care în anii 50 băteau deținuții politic cu ranga la talpă și îi călcau în cizme. Să nu-i uităm pe cei care au distrus floarea intelectualității românești și să-i venerăm!… Te apucă sila!

Din fericire, după ce s-a sesizat mai multă lume, mai ales dintre cei care au avut de suferit de pe urma maiorului respectiv, autoritățile l-au scos de pe lista martirilor.

Dar eu sunt dezamăgit de toți. S-a întors lumea pe dos, vă spun eu! Cât o să ne mai rabde Dumnezeu? Eu am 84 de ani acum, o să plec curând de pe pământ, dar ce va rămâne? Ce se va alege de țara mea? Îmi poate răspunde cineva? Ce se va alege de țara mea?” (Mărturie scrisă în 2011)

DFM, 2 august 2026

repostare