Astăzi este greu de explicat generațiilor crescute cu internet, streaming și sute de canale TV ce însemna un Campionat Mondial de Fotbal în România anilor ’70 și ’80. Pentru mulți români, era mai mult decât o competiție sportivă. Era un eveniment social, o sărbătoare și, într-un fel, o fereastră către lumea de dincolo de granițele țării.
La Campionatele Mondiale din 1970 și 1974, românii încă mai puteau urmări meciurile la televizor. Nu toată lumea avea însă un aparat TV. Cei care nu aveau se autoinvitau din timp la rude, prieteni sau vecini. Era un lucru perfect normal.
Noi aveam printre primele televizoare de pe stradă. Era un Rubin 102, un aparat rusesc masiv, care astăzi ar putea fi confundat cu o piesă de muzeu. Avea o antenă cu elemente montată în curtea vecinului și, pentru a funcționa corespunzător, necesita un stabilizator de tensiune. După apăsarea butonului de pornire urma o perioadă de așteptare de aproximativ cinci minute până când imaginea începea să apară pe ecran.
Televizorul se încălzea atât de tare încât putea concura cu succes o sobă. Ecranul alb-negru nu era mai mare decât o minge de fotbal, dar pentru noi reprezenta o adevărată minune a tehnicii.
În timpul Campionatului Mondial, sufrageria noastră devenea neîncăpătoare. Vecinii veneau cuminți, își ocupau locurile și comentau cu entuziasm fazele meciului. Eu eram încă mic, dar îmi amintesc perfect atmosfera aceea specială. Se vorbea despre Brazilia, Germania, Olanda și marile vedete ale fotbalului mondial ca despre niște personaje aproape mitice.
Mama, în calitate de gazdă, pregătea de obicei câte o prăjitură cu vișine pentru musafiri. Numai că într-o seară a făcut o greșeală memorabilă: a uitat să scoată sâmburii din fructe înainte de a le pune în pandișpan.
Rezultatul a fost savuros. Unii vecini scuipau discret sâmburii într-o farfurioară. Alții, mai timizi, evitau complet prăjitura. Cel mai comic dintre toți a fost nea Titi, celibatar convins și om foarte rușinos. Ca să nu fie văzut scuipând sâmburii, i-a înghițit pe toți, bucată cu bucată, pe tot parcursul serii.
A doua zi, pe stradă, comentariile au fost la fel de aprinse ca discuțiile despre meciuri. Unii susțineau în glumă că mama ar fi procedat intenționat, doar-doar o mai rări numărul musafirilor. Alții spuneau că prăjitura fusese atât de bună încât nimeni nu observase sâmburii până la final.
În 1978 situația se schimbase deja. Aproape fiecare familie avea propriul televizor. În schimb, începuseră vremurile grele. După cutremurul din 1977 și după decizia regimului de a economisi orice resursă posibilă, inclusiv energia electrică, programele televiziunii române au fost drastic reduse.
Pentru iubitorii fotbalului, situația a devenit și mai dificilă în 1982. Eram atunci la Brașov și îmi amintesc foarte bine că nu se punea problema să vedem Campionatul Mondial la Televiziunea Română. Pur și simplu nu exista o transmisie normală pentru publicul larg.
Dar românii au fost întotdeauna inventivi.
La baza Tâmpei, deasupra zonei unde se află astăzi cartierul Răcădău, se producea în timpul Mondialului un fenomen aproape incredibil. Câțiva pasionați veneau cu autoturismele Dacia și cu televizoare portabile Sport, alimentate direct de la bateria mașinii. Cu ajutorul unor antene artizanale, construite cu migală și ingeniozitate, reușeau să recepționeze programele televiziunilor din Bulgaria sau din Iugoslavia, care transmiteau meciurile.
Seară de seară, oamenii urcau pe deal ca într-un adevărat pelerinaj fotbalistic. Se adunau în jurul televizoarelor mici, privind imagini adesea imperfecte, cu purici și interferențe. Nimeni nu se plângea. Important era că puteau vedea meciurile.
Atmosfera era extraordinară. Necunoscuți care nu schimbaseră niciodată o vorbă comentau împreună fazele, împărțeau semințe și discutau despre fotbal ca niște vechi prieteni. Pentru câteva ore, toate grijile cotidiene dispăreau.
Desigur, asemenea adunări nu erau privite cu prea mult entuziasm de autorități. Securitatea din Brașov urmărea fenomenul cu suspiciune, deoarece orice formă de receptare a programelor străine era considerată nedorită. Totuși, pasiunea pentru fotbal era mai puternică decât interdicțiile neoficiale.
Privind în urmă, îmi dau seama că nu doar meciurile au rămas în memorie. Au rămas oamenii, vecinii înghesuiți într-o sufragerie în jurul unui Rubin 102 încins, glumele despre prăjitura cu vișine și sâmburi, aventurile celor care urcau pe Tâmpa în căutarea unui semnal mai bun și bucuria sinceră cu care era trăit fiecare gol.
Poate că imaginea era alb-negru și adesea plină de purici. Dar amintirile au rămas color.
Răzvan Gabriel Mateescu 16 iunie 2026
Citiți și alte texte scrise de RGM: