Nu-mi place fotbalul. Nu mi-a plăcut niciodată, nici când eram mic. De ce? Am să vă expun câteva motive: în primul rând, nu înțelegeam care e echipa mea, pentru că nu-i cunoșteam pe toți și, cum eram îmbrăcați cam la fel, dădeam pase celor din echipa adversă. În al doilea rând, mă încurcam în pași, nu nimeream mingea și, de cele mai multe ori, trăgeam gol în propria poartă. Nu vă puteți imagina ce era la gura celor din echipa mea! „Bă, Mateescule, tu ții cu adeversarii?”
Așa că, mă feream de fotbal ca dracu de tămâie. De privit, priveam, dar nu intram în joc, nici picat cu ceară.
Ultima oară când am jucat, (din greșeală!) eram încă la Bușteni, în orașul în care m-am născut. Cred că aveam vreo șapte ani, nu mai mult.

Mă trimisese mama să cumpăr pâine, și, în drum, am trecut pe lângă niște băieți care urlau și alergau după un minge roșie. Portarul lor se dusese să facă un pipi. Ca să nu stea poarta goală, un copil m-a rugat să-i țin locul:

„Stai acolo, până se întoarce ăla! Tu trebuie să oprești mingea, ai înțeles?”


Mi-am lăsat plasa cu cele două franzele lângă bara porții și… am așteptat, cuminte, să tragă cineva un șut.

Cum nu prea se întâmpla mare lucru, m-a apucat somnul. Am căscat și… când era cât pe ce să adorm, boooom!
De nicăieri, a venit spre fața mea un tren Orient Expres care m-a izbit cu o forță colosală.

Timp de vreo zece secunde n-am mai știut de mine. N-am mai respirat. N-am mai știut cum mă cheamă. Am căzut pe spate. Apoi, când am deschis ochii, am văzut, ca prin ceață, multe capete în jurul meu. Mă umplusem de borș la nas, îmi curgea sânge și din gură, dar nu mai simțeam nimic. Unii dintre copii mă felicitau (bănuiesc că cei din echipa mea), alții mă înjurau și mă priveau cu ură.
M-am ridicat cu greu de jos, aveam amețeli groaznice, mi-am luat punga cu cele două franzele și, șchiopătând, am plecat către casă.

Când m-a văzut maică-mea, plin de sânge pe față și pe tricou, am crezut că moare pe loc: „Răzvaaan! Ce-ai făcuuuut?”
Ca s-o liniștesc, mi-am umflat pieptul, ca un cocoș, și mândru i-am zis:

„Nu te îngrijora, mămico, am apărat un gol!”

Multă vreme au vorbit copiii despre mine, de la întâmplarea asta. Nu le venea să creadă că eu, care mă priceam la fotbal ca rața la ecuații, am putut să opresc golul ăla devastator. Și cum? Cu propria-mi față! Așa ceva era de-un eroism aparte și trebuia ținut minte.

Viteaz ca mine mai rar, nu?

Răzvan Mateescu– 28 mai 2023-

Foto B1TV