Când vântul îmi aduce de departe miros de frunze arse, mi se umplu ochii de dor și-mi amintesc de azima bunicii de la Beilic.
Tii, de-ați ști voi ce gust avea turtița aia frământată de degetele ei! Eram convinsă că așa ceva doar îngerii mănâncă.
Pica seara și ne întristam cu toții, fără motiv. Lumina fugea la Dumnezeu să se culce, iar din cer cădeau peste obrajii noștri câmpuri albastre cu stele în loc de flori. Luna sângera strașnic și sublim, iar frunzele din pomi vorbeau toate de-odată, ca nebunele.
Cineva, un vecin, habar n-am care, cocea cartofi în spuză, se simțea până la noi aroma, iar o femeie, „aldi Sfeacla, pisemne”, striga după gâște, încercând să le bage în curte.
Suspinam și mi se făcea frig. Bunică-mea mă privea expertă și zicea: „Iar ți-e dor de mă-ta, Danieluțo! Tre să-ți fac azime.”
Izbucneam într-un plâns înghițit și dureros, tu-i depărtarea mă-sii, și lacrimile cât strachina îmi spălau fețica mânjită de caise. Ca să-și ascundă tulburarea, bunica Ioana se apuca să strângă câteva vreascuri și să le vâre în cuptorul de pământ din spatele casei.
Ce e azima? O pâiniță nedospită, arhaică, ce se face din făină de grău, măcinată mai mărișor, de secară sau de porumb amestecată cu făina de grău.
Vreți s-o facem împreună? Nu-i greu.
Avem nevoie de 500 gr. de făină, apă, cât cere aluatul, să fie bine frământat și sare. Eu pun mai multă, pentru că-mi place să mănânc sărat.
Opărim făina (cu apă fierbinte, da?) și frământăm bine de tot aluatul. Din el confecționăm niște turte rotunde, cam cât un deșt de groase și de mărimea unei farfurii obișnuite. Dar nu e o lege, puteți să le faceți cât poftiți voi.
Bunică-mea desena o cruciță pe fiecare: „să primească și morții, fă, Danieluțo! Așa e bine! Să aibă ce mânca și ei când zboară în cer…” și le punea în cuptor sau în jarul sobei, direct în cenușă. După ce se întărea bine coaja, scotea azima din cuptor și o bătea bine cu un băț, ca să-i cadă arsura.
De obicei, azimile astea le cocea în postul Sfântului Petru, dar pentru că mă țineam de ea ca scaiul, îmi făcea mereu și în alte dăți. Le mâncam cu mujdei de usturoi sau cu ceapă.
Doamne, cât erau de bune! Simple și curate ca un suflet de miel.
Când apropiam azima caldă de buze, știam că e mama acolo, în ea. Și mă opream din plâns…
Dana Fodor Mateescu
La de-alde cococisme (azime) din astea, un țest ar fi sfânt! Dar… Mi-ai făcut poftă și voi încerca și eu, cu ce găsesc
Îmi aduc aminte de maia mea de la Tufeni când ne făcea azime ! Da, erau bune calde , le mâncam imediat dar și pâinea în țest era foarte buna , tot caldă dar și rece era bună , dacă treceau două zile peste ea ( dar nu apuca două zile) atunci nu mai era așa grozavă . Mi-ai adus aminte de mine copil lăsată la maia la Tufeni pe timpul vacanței de vara ca să nu stau singură cât e ziua de mare acasă ci să stau cu verișoarele mele la maia în casă! Era bine , era frumos dar tot plângeam după ai mei până mi se uscau lacrimile pe obraji . La fel a plâns și băiatul meu când îl lăsam la părinții mei , cu ei , iar eu și cu bărbatul meu plecam la muncă la suta de km distanță ! Istoria s-a repetat și pentru el , din păcate !